- 15 mai 1881: S-a născut prozatorul Nicolae N. Beldiceanu; fiul poetului junimist Neculai Beldiceanu (m. 1923). Vezi, în continuare, interviul acordat de Nicoară Beldiceanu, fiul lui Nicolae N. Beldiceanu...
*
Opţiunea pe care am îmbrăţişat-o: descifrarea sensului cercetărilor şi realizărilor unor personalităţi. În cazul de faţă, a celui care reprezentase în mod strălucit diaspora românească: Nicoară Beldiceanu.
Dialogul a fost posibil în virtutea îndelungatei experienţe de viaţă. Prin tatăl său, Nicolae N. Beldiceanu, aparţinuse ramurii moldovene a familiei. Strămoşii trăiseră în Şcheii Braşovului, unde exista o comunitate românească (îndeosebi de neguţători). După “legenda de familie” (i-a aparţinut lui Nicoară Beldiceanu) se pare că familia a venit din Macedonia (români macedoneni). Legenda nu poate fi verificată documentar... La începutul veacului trecut, un Nicolae Beldiceanu părăseşte Braşovul. Se stabileşte în Nordul Moldovei, unde va dobândi două proprietăţi: la Preoţeşti şi la Vlădeşti (primeşte şi titlul de căminar). Acest Nicolae Beldiceanu a avut mai mulţi copii: unul dintre aceştia a fost Nicolae Beldiceanu, contemporan al Junimii (era specialist în preistorie, a făcut săpături la Cucuteni, fiind printre primii care găsea urme ale omului preistoric în ţinuturile moldoveneşti). Tatăl celui intervievat: Nicolae N. Beldiceanu (publicase mai multe cărţi) s-a stabilit la Bucureşti. În capitala României, el şi-a legat destinul de Victoria (fata lui loan Nădejde şi a Sofiei Nădejde – cei care au jucat un rol important în rudimentul de Partid Socialist de pe vremea respectivă, numit şi “Tineretul Generos”). Acţiunea constructivă şi elaborarea unui proiect îşi au punctul de pornire în relaţia reprezentare-dorinţă, ducând spre aspiraţie. În cazul lui Nicoară Beldiceanu: încă din liceu se dovedea interesat de cercetări istorice. A avut şansa să întâlnească, să fie povăţuit de eminenţii profesori de la Liceul “Spiru Haret” (un liceu renumit care i-a dăruit istoriei pe Mircea Eliade, pe Alexandru Paleologu). Intră la facultate “în timpuri tulburi” (conform propriei mărturisiri). Tulburările politice nu afectează studiile întreprinse sub directa îndrumare a profesorilor: Gheorghe I. Brătianu (istorie universală), Nicolae Iorga, Victor Papacostea (profesor de studii sud-est europene la Facultatea de Litere din Bucureşti, fratele acestuia – Cezar Papacostea fiind profesor de elenistică la laşi). În urma evenimentelor provocate de “puciul legionar”, Nicoară Beldiceanu rămâne fără profesor de slavistică; datorită faptului că ar fi vrut să se orienteze spre anumite studii, urmează cursuri de slavă veche şi sârbă – ultima limbă serveşte, în mare măsură, studiului istoriei otomane. După 1940, Victor Papacostea îl călăuzeşte către studiile turceşti. Şi pentru că “nu exista în acea vreme niciun Institut în care să fie aprofundată limba turcă”, Nicoară Beldiceanu (împreună cu Ion Matei) va plăti cursurile de limbă turcă, învăţând în acest fel. În 1945, după ce a fost demobilizat, a fost trimis (1946) în Turcia. A contribuit mult la această decizie faptul că Grigore Moisil era fiul lui Constantin Moisil, cel care cunoştea dragostea pentru trecut a lui Nicoară Beldiceanu. Destinul a făcut ca eroul nostru să rămână în Turcia după ce, la Bucureşti, „se schimbaseră apele”. Din Turcia, după trei ani de şedere, a plecat în Franţa. L-a ajutat în manieră decisivă Mircea Eliade (era extrem de dificil să obţii o viză de intrare în Franţa). Mircea Eliade este cel care l-a sprijinit şi în tentativa (reuşită) de reluare a studiilor de istorie turcească. “Era extrem de greu să trăieşti în Franţa din cauză că nu mă înţelegeam, pe motive politice, cu românii noştri. Un om de litere rămâne mult mai uşor legat de trecutul cultural şi istoric, de civilizaţia neamului căruia îi aparţine. Din perspectiva omului care îndrăzneşte să afirme că ştie câteva lucruri, că a învăţat să preţuiască societăţi fundamentate pe principii diferite, pot nuanţa trăsăturile modului de viaţă şi de acţiune în Occident” îmi mărturisea Nicoară Beldiceanu. “Societatea occidentală nu este o societate de drept de ieri, de astăzi, ci de veacuri. Noi am cunoscut o societate întemeiată pe criterii democratice între 1866 şi dictatura regală. Îmi aduc aminte că regenţa, în 1929, a adus la putere liberalii, iar alegerile au lost câştigate de ţărănişti, deci a contat pe deplin votul popular. Tătărescu a pierdut alegerile în 1937, cu toate că le-a organizat. Au urmat însă dictaturi succesive, care au transformat mentalitatea românească. Pentru mine, întoarcerea în ţară (1990) a fost ca o scoborâre în neant, cunoşteam o ţară interesantă în ciuda unui război greu, o ţară prosperă, cu oameni civilizaţi, cultivaţi şi nu am mai găsit decât resturi a ceea ce cunoşteam eu acum 45 de ani. Cuvântul agreabil nu exprimă ceea ce ar trebui să exprime. Prin intermediul dumneavoastră aş spune românilor din Moldova că este necesară, în primul rând, o schimbare de caracter. Să se lase mai puţin conduşi de impresiile momentului şi, atunci când iau o hotărâre, să cugete asupra ei. Ceea ce ne lipseşte, în mod special, este absenţa continuităţii în aplicarea legilor. Nu cred că avem această dârzenie în aplicarea unei idei filosofice, politice, pe care o au anglo-saxonii. Am trăit şi în S.U.A., este o altă lume. Să vă spun ceva caracteristic acestei societăţi: un muncitor nu este gelos pe patron. Dacă patronul ridică lunar 20.000 de dolari, iar muncitorul doar 1.500, se declanşează un proces mental invers decât în România; lucrătorul se va mobiliza, spunându-şi: dacă muncesc mai mult, pot ajunge acolo unde a ajuns patronul! Va urma cursurile unei şcoli serale pentru a ajunge tehnician, apoi va urma cursurile altei şcoli pentru a deveni inginer. Este aceasta o mentalitate care nu pune accent pe grevă ca mijloc de afirmare. Şi principile de salarizare sunt complet diferite. Nu ştiu când vom ajunge şi noi la asemenea realităţi!”.
Românii au trăit sub dictatură, dar cei care nu au cunoscut blestemul nu comiteau aceleaşi erori? În organizarea societăţii democratice cu puteri raţionale, care doreşte să dialogheze, care este aptă de o asemenea performanţă – chiar dacă, mai ales, în funcţie de intererele proprii (luând totuşi în consideraţie şi interes ele celorlalţi) – cum poate fiforţat destinul favorabil României?
Pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră, să luăm o hartă. Dacă ne uităm cu atenţie pe o hartă a regiunii care nu notează doar apartenenţe etnice ci şi cultural-religioase, vom remarca fatul că Polonia este profund catolică, a aparţinut întotdeauna felului occidental de a gândi. Cehia – care a aparţinut veacuri întregi Casei de Austria, a dezvoltat o cultură şi o mentalitate apusene. Ungaria, în parte protestantă, în parte catolică, aparţine aceluiaşi mediu. Or, am impresia că este o linie de demarcaţie de natură religioasă. Neamurile care au probleme la ora actuală sunt bulgarii şi românii. Albania este un caz aparte, ei (albanezii) sunt ortodocşi, rămâne puternic elementul iliric independent, au ieşit foarte târziu la liman. Vedeţi, ortodoxia a impus populaţiei o ascultare totală faţă de puterea politică. Nu trebuie uitat ca Basileul (Împăratul bizantin) şi nu Patriarhul era reprezentantul lui Isus pe pământ. Biserica ortodoxă s-a găsit întotdeauna în inferioritate faţă de stat, mă refer la inferioritatea politică prezentă în toată lumea ortodoxă. Dincolo, se uită prea des că Papa – pontifex – este în mod natural un şef spiritual, dar are rol şi de şef politic al lumii occidentale. În această viziune – este bună, este rea, nu ştiu – lumea ortodoxă a fost totdeauna gata să accepte compromisul cu puterea politică care guvernează pentru moment, să-şi aplece capul în faţa puterii politice. Şi mă întreb dacă una din cauzele situaţiei actuale nu este în mare parte ortodoxia noastră? Să fie clar: eu sunt ortodox, părinţii mei au ctitorit şi biserici, nu mă gândesc să-mi schimb religia, dar nu pot nega o realitate! Obedienţa Bisericii ortodoxe faţă de Stat... În plus, aşa cum Imperiul Roman crea state vasale pentru a-şi forma un cordon militar, de ce Moscova nu ar fi prevăzut crearea unor state-satelit pe care să le păstreze în ultima instanţă pentru garantarea situaţiei la Marea Neagră? (să nu uităm că Dunărea trece prin România şi se varsă în Marea Neagră). Este o mare cale de comunicaţie. Cu rol economic pronunţat, în special când va fi făcută legătura cu tot sistemul fluvial apusean şi deci orice mare putere va încerca să păstreze controlul asupra unei axe economice esenţiale. Cred că trăind în Franţa, nu sunt luat de valul „psihozei locale”!
Cercetarea intreprinsă de specialişti precum Nicoară Beldiceanu (a numeroaselor fonduri de documente otomane, a unei serii de izvoare vechi în limba turcă aflate în arhivele şi bibliotecile din Turcia, România, alte ţări) poate arunca o nouă lumină! Arupra isoriei civilizaţiei turce şi, mai ales, asupra relaţiilor româno-otomane (lume cunoscută doar parţial, câteodată chiar nebănuită).
La cumpăna secolelor XIX-XX, şcoala critică de istorie, ilustrată magistral de triada Nicolae Iorga - Ion Bogdan - Dimitrie Onciul, acorda o importanţă deosebită documentului în scrierea istoriei românilor şi a relaţiilor lor cu vecinii (printre care s-au numărat şi turcii otomani). Nicolae Iorga şi-a dar seama că formarea unei şcoli româneşti de turcologie, cu specialişti şi opere istorice proprii, se impunea cu necesitate. Calea primară era invitarea unor specialişti din străinătate care urmau, prin activitate didactică şi ştiinţifică, depuse in România, să creeze premisele realizării acestui deziderat. Seminarul de turcologie din laşi a fost ridicat la rang de Institut de Turcologie (1 aprilie 1940), Iorga fiind director general onorific. Prin cursurile şi seminariile de limbă şi istorie turcă, şedinţele şi comunicările ştiinţifice, cercetări istorice şi fllologice, editarea a două volume din „publicaţiunile lnstitutului”, conferinţe ale unor invitaţi străini, nu vă puteaţi şi dumneavoastră împlini aspiraţiile?
Cursurile şi seminariile amintite au fost urmărite de 10-15 studenţi şi licenţiati în istorie şi filologie care urmăreau o specializare în domeniu. S-a întemeiat şi o importantă bibliotecă de specialitate, cu câteva mii de volume, fond de carte de valoare naţională rivalizând cu numeroase biblioteci de profil din Europa acelor vremuri, eu nefiind în măsură (din cauze amintite) să profit de realizările efemere, dacă ţinem seama de faptul că Institutul şi-a încetat activitatea în iunie l943...
În calitate de specialist turcolog aţi dezvoltat o teorie interesantă cu privire la intenţiile şi acţiunile nemijlocite ale Imperiului Otoman, explicate prin fundamentele de funcţionare ale acestuia!
Am fost preocupat tot timpul de probleme de ordin legislativ şi de caracteristicile sistemului imperial otoman, deoarece acest sistem a fost considerat tiranic – în special în Renaştere, chiar de Machiavelli în Il Principe. Or, realitatea este total diferită. Sultanul otoman era îngrădit de două „constituţii“ (pentru a folosi un termen modern). O nouă dovadă că tirania trebuie privită în mod nuanţat. Din nefericire, s-a impus doar sensul peiorativ al acestui termen. Machiavelli fusese influenţat de situaţii din micile cetăţi italiene care erau dirijate de tiran – termen de origine elină. În ceea ce priveşte cele două “constituţii” otomane, pe de o parte este Şeriat – adică legislaţia de drept divin care decurge din Coran. Pe de altă parte, legile cutumiere, obiceiul pamântului găsit în toate ţările, ţinuturile ocupate de otomani. Se putea întoarce eventual în Şeriat făcând apel la Ulemale (specialiştii de legislaţie coranică, „doctori ai legii rnusulmane”), dar nu puteai să aduni un „conclav“ ca să schimbi obiceiul pamântului. Şi, în general, este un fir roşu în tot sistemul otoman: grija de a nu se atinge de acest drept cutumier pentru a nu avea probleme cu populaţiile. Totdeauna, în ceea ce numeau Kanunname (adică Regulamente), reluau practicile cutumiere şi le recunoşteau.
S-a arătat frecvent că mulţi dintre domnitorii noştri au folosit cu multă iscusinţă mijloacele diplomatice şi militare în intenţia de a apăra integritatea şi independenţa ţărilor pe care le conduceau. S-a minimalizat înţelepciunea şi prudenţa de care dădeau dovadă otomanii?
Vă dau un exemplu... În regiunea Timoc-Morava exista şi există o populaţie românească numeroasă de dialect daco-roman, adică aceeaşi limbă vorbită la noi la Nord de Dunăre. Or, Sultanul Selim I trimite un specialist pentru a studia legislaţia cutumieră a regiunii, acesta compune o Kanunname care respecta dreptul cutumier şi legiuirea precizează că, din momentul respectiv, nu mai este necesar să se urmeze legiuirea principilor sârbi (despoţilor sârbi) pentru că aceasta a fost preluată. Se vede în actele otomane o continuitate juridică. Putem să cunoaştem anumite legislaţii cutumiere anterioare sosirii otomanilor, graţie legislaţiei emisă de suveranii otomani. În felul amintit, legislaţia este astăzi cunoscută...
Fericita proiecţie a dreptului de care aminteaţi – dreptul cutumier – este situaţia Ţărilor Române acolo unde instituţiile, modul de organizare specific românesc nu au suferit atingeri grave (decât în anumite perioade).
Bine, în Ţările Române – Moldova, Ţara Românească sau în Transilvania – odată intrată în sistemul de vasalitate otoman, nu s-a cunoscut o administraţie directă a Porţii Otomane. Au fost respectate datinile, turcii nu aveau dreptul să se stabilească, să facă agricultură, să aibă proprietăţi la Nord de Dunăre. Nu aveau dreptul să ridice moschei! Iar prezenţa trupelor otomane nu era asigurată prin oşti regulate de mare profunzime. Existau trupe pe care le cunoaştem sub denumirea de Raiale (cu rol important de trecere, de traversare – la Turnu, la Giurgiu, la Brăila mai târziu, la Akkerman pentru Marea Neagră). În aceste locuri se aflau garnizoane otomane şi functiona legislaţia otomană. Legislaţia pomenită nu era valabilă, nu trecea de frontierele moldovene sau muntene, turcii nu se amestecau în chestiuni interne de legislaţie românească.
Fără îndoială că aţi încercat să vă explicaţi aşa-numitul miracol al netransformării Ţărilor Române în puşalâcuri turceşti. Să fie ideea în relaţie cu ceea ce, până într-un anumit moment, o doctrină naţionalistă a insistat: rezistenţa extraordinară în faţa unei puteri care dispunea de o forţă zdrobitoare?
Puneţi o chestiune extrem de interesantă, este o bună întrebare. Chestiunea a interesat pe unii istorici români. Mă gândesc la unul din profesorii mei – P.P. Panaitescu. Trebuie adăugat faptul că turcii au încheiat anumite tratate – Ahidname, dar tratatele, pe cât au fost dc „zvârlite“ în ochii publicului, sunt falsuri; au fost alcătuite de Ienichiţă Văcărescu (care, vă amintiţi că a scris o istorie otomană). Probabil că el s-a inspirat din comportarea pe care au avut-o otomanii de veacuri în Principatele Dunărene. Din anumite cronici otomane (nu dau nume, pentru că nu se adresează marelui public) se poate desprinde încheierea de tratate între principii moldoveni sau munteni şi Poarta Otomană. Unul din aceste tratate a fost aflat de profesorul Aurel Decei, într-un manuscris care se găseşte la Biblioteca Moschee Suleimaniye din Istambul, deci nu este un act oficial care să fi ajuns la noi, este un Sulhname – tratat de pace (dar problema acestui tratat derivă din datarea lui). Pare a fi din timpul lui Ştefan cel Mare. Într-o cronică otomană se aminteşte de acea campanie împotriva Moldovei din 1538 – întreprinsă de Soliman Magnificul sau Suleyman Legislatorul – se vorbeşte de înlocuirea lui Petru Rareş cu Ştefan Lăcustă şi se poate reconstitui tratatul care a fost impus de Poartă la Suceava. Sunt numeroase “urme” de tratate, dar că ele au ferit Ţările Române de anexare şi transformare în paşalâcuri este foarte greu de spus!
Poate că ar trebui văzute lucrurile şi în altă lumină: Ţările Române nu se aflau – încă din timpul lui Mircea cel Bătrân – pe linia principală de atac a armatelor otomane. Otomanii erau interesaţi de pătrunderea spre Europa Centrală şi, eventual, ajungerea chiar în Italia, cucerirea Romei – care era marea capitală a lumii creştine occidentale şi adversara cea mai importantă a politicii otomane de extindere a teritoriului lor de influenţă. A fost o deviere, iar, mai târziu, când atacul lor traversează Dunărea trecând prin Dobrogea, urcă spre vechea Polonie, Moldova scapă de anexare dar nu trebuie uitat că Hotinul este transformat în raia. Este foarte greu de spus faptul că Ţările Române prezentau pentru otomani un interes strategic minor; odată ce aceştia din urmă controlau toate vadurile dunărene şi anumite puncte strategice, nu îi interesa anexarea... Poate şi un factor politic să fi intrat în calcul, nu doreau să dezorganizeze grânarele Imperiului Otoman; capitala trăia în mare parte din importurile făcute din Ţările Române, la preţuri ridicole, impuse...
Dialogul a fost posibil în virtutea îndelungatei experienţe de viaţă. Prin tatăl său, Nicolae N. Beldiceanu, aparţinuse ramurii moldovene a familiei. Strămoşii trăiseră în Şcheii Braşovului, unde exista o comunitate românească (îndeosebi de neguţători). După “legenda de familie” (i-a aparţinut lui Nicoară Beldiceanu) se pare că familia a venit din Macedonia (români macedoneni). Legenda nu poate fi verificată documentar... La începutul veacului trecut, un Nicolae Beldiceanu părăseşte Braşovul. Se stabileşte în Nordul Moldovei, unde va dobândi două proprietăţi: la Preoţeşti şi la Vlădeşti (primeşte şi titlul de căminar). Acest Nicolae Beldiceanu a avut mai mulţi copii: unul dintre aceştia a fost Nicolae Beldiceanu, contemporan al Junimii (era specialist în preistorie, a făcut săpături la Cucuteni, fiind printre primii care găsea urme ale omului preistoric în ţinuturile moldoveneşti). Tatăl celui intervievat: Nicolae N. Beldiceanu (publicase mai multe cărţi) s-a stabilit la Bucureşti. În capitala României, el şi-a legat destinul de Victoria (fata lui loan Nădejde şi a Sofiei Nădejde – cei care au jucat un rol important în rudimentul de Partid Socialist de pe vremea respectivă, numit şi “Tineretul Generos”). Acţiunea constructivă şi elaborarea unui proiect îşi au punctul de pornire în relaţia reprezentare-dorinţă, ducând spre aspiraţie. În cazul lui Nicoară Beldiceanu: încă din liceu se dovedea interesat de cercetări istorice. A avut şansa să întâlnească, să fie povăţuit de eminenţii profesori de la Liceul “Spiru Haret” (un liceu renumit care i-a dăruit istoriei pe Mircea Eliade, pe Alexandru Paleologu). Intră la facultate “în timpuri tulburi” (conform propriei mărturisiri). Tulburările politice nu afectează studiile întreprinse sub directa îndrumare a profesorilor: Gheorghe I. Brătianu (istorie universală), Nicolae Iorga, Victor Papacostea (profesor de studii sud-est europene la Facultatea de Litere din Bucureşti, fratele acestuia – Cezar Papacostea fiind profesor de elenistică la laşi). În urma evenimentelor provocate de “puciul legionar”, Nicoară Beldiceanu rămâne fără profesor de slavistică; datorită faptului că ar fi vrut să se orienteze spre anumite studii, urmează cursuri de slavă veche şi sârbă – ultima limbă serveşte, în mare măsură, studiului istoriei otomane. După 1940, Victor Papacostea îl călăuzeşte către studiile turceşti. Şi pentru că “nu exista în acea vreme niciun Institut în care să fie aprofundată limba turcă”, Nicoară Beldiceanu (împreună cu Ion Matei) va plăti cursurile de limbă turcă, învăţând în acest fel. În 1945, după ce a fost demobilizat, a fost trimis (1946) în Turcia. A contribuit mult la această decizie faptul că Grigore Moisil era fiul lui Constantin Moisil, cel care cunoştea dragostea pentru trecut a lui Nicoară Beldiceanu. Destinul a făcut ca eroul nostru să rămână în Turcia după ce, la Bucureşti, „se schimbaseră apele”. Din Turcia, după trei ani de şedere, a plecat în Franţa. L-a ajutat în manieră decisivă Mircea Eliade (era extrem de dificil să obţii o viză de intrare în Franţa). Mircea Eliade este cel care l-a sprijinit şi în tentativa (reuşită) de reluare a studiilor de istorie turcească. “Era extrem de greu să trăieşti în Franţa din cauză că nu mă înţelegeam, pe motive politice, cu românii noştri. Un om de litere rămâne mult mai uşor legat de trecutul cultural şi istoric, de civilizaţia neamului căruia îi aparţine. Din perspectiva omului care îndrăzneşte să afirme că ştie câteva lucruri, că a învăţat să preţuiască societăţi fundamentate pe principii diferite, pot nuanţa trăsăturile modului de viaţă şi de acţiune în Occident” îmi mărturisea Nicoară Beldiceanu. “Societatea occidentală nu este o societate de drept de ieri, de astăzi, ci de veacuri. Noi am cunoscut o societate întemeiată pe criterii democratice între 1866 şi dictatura regală. Îmi aduc aminte că regenţa, în 1929, a adus la putere liberalii, iar alegerile au lost câştigate de ţărănişti, deci a contat pe deplin votul popular. Tătărescu a pierdut alegerile în 1937, cu toate că le-a organizat. Au urmat însă dictaturi succesive, care au transformat mentalitatea românească. Pentru mine, întoarcerea în ţară (1990) a fost ca o scoborâre în neant, cunoşteam o ţară interesantă în ciuda unui război greu, o ţară prosperă, cu oameni civilizaţi, cultivaţi şi nu am mai găsit decât resturi a ceea ce cunoşteam eu acum 45 de ani. Cuvântul agreabil nu exprimă ceea ce ar trebui să exprime. Prin intermediul dumneavoastră aş spune românilor din Moldova că este necesară, în primul rând, o schimbare de caracter. Să se lase mai puţin conduşi de impresiile momentului şi, atunci când iau o hotărâre, să cugete asupra ei. Ceea ce ne lipseşte, în mod special, este absenţa continuităţii în aplicarea legilor. Nu cred că avem această dârzenie în aplicarea unei idei filosofice, politice, pe care o au anglo-saxonii. Am trăit şi în S.U.A., este o altă lume. Să vă spun ceva caracteristic acestei societăţi: un muncitor nu este gelos pe patron. Dacă patronul ridică lunar 20.000 de dolari, iar muncitorul doar 1.500, se declanşează un proces mental invers decât în România; lucrătorul se va mobiliza, spunându-şi: dacă muncesc mai mult, pot ajunge acolo unde a ajuns patronul! Va urma cursurile unei şcoli serale pentru a ajunge tehnician, apoi va urma cursurile altei şcoli pentru a deveni inginer. Este aceasta o mentalitate care nu pune accent pe grevă ca mijloc de afirmare. Şi principile de salarizare sunt complet diferite. Nu ştiu când vom ajunge şi noi la asemenea realităţi!”.
Românii au trăit sub dictatură, dar cei care nu au cunoscut blestemul nu comiteau aceleaşi erori? În organizarea societăţii democratice cu puteri raţionale, care doreşte să dialogheze, care este aptă de o asemenea performanţă – chiar dacă, mai ales, în funcţie de intererele proprii (luând totuşi în consideraţie şi interes ele celorlalţi) – cum poate fiforţat destinul favorabil României?
Pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră, să luăm o hartă. Dacă ne uităm cu atenţie pe o hartă a regiunii care nu notează doar apartenenţe etnice ci şi cultural-religioase, vom remarca fatul că Polonia este profund catolică, a aparţinut întotdeauna felului occidental de a gândi. Cehia – care a aparţinut veacuri întregi Casei de Austria, a dezvoltat o cultură şi o mentalitate apusene. Ungaria, în parte protestantă, în parte catolică, aparţine aceluiaşi mediu. Or, am impresia că este o linie de demarcaţie de natură religioasă. Neamurile care au probleme la ora actuală sunt bulgarii şi românii. Albania este un caz aparte, ei (albanezii) sunt ortodocşi, rămâne puternic elementul iliric independent, au ieşit foarte târziu la liman. Vedeţi, ortodoxia a impus populaţiei o ascultare totală faţă de puterea politică. Nu trebuie uitat ca Basileul (Împăratul bizantin) şi nu Patriarhul era reprezentantul lui Isus pe pământ. Biserica ortodoxă s-a găsit întotdeauna în inferioritate faţă de stat, mă refer la inferioritatea politică prezentă în toată lumea ortodoxă. Dincolo, se uită prea des că Papa – pontifex – este în mod natural un şef spiritual, dar are rol şi de şef politic al lumii occidentale. În această viziune – este bună, este rea, nu ştiu – lumea ortodoxă a fost totdeauna gata să accepte compromisul cu puterea politică care guvernează pentru moment, să-şi aplece capul în faţa puterii politice. Şi mă întreb dacă una din cauzele situaţiei actuale nu este în mare parte ortodoxia noastră? Să fie clar: eu sunt ortodox, părinţii mei au ctitorit şi biserici, nu mă gândesc să-mi schimb religia, dar nu pot nega o realitate! Obedienţa Bisericii ortodoxe faţă de Stat... În plus, aşa cum Imperiul Roman crea state vasale pentru a-şi forma un cordon militar, de ce Moscova nu ar fi prevăzut crearea unor state-satelit pe care să le păstreze în ultima instanţă pentru garantarea situaţiei la Marea Neagră? (să nu uităm că Dunărea trece prin România şi se varsă în Marea Neagră). Este o mare cale de comunicaţie. Cu rol economic pronunţat, în special când va fi făcută legătura cu tot sistemul fluvial apusean şi deci orice mare putere va încerca să păstreze controlul asupra unei axe economice esenţiale. Cred că trăind în Franţa, nu sunt luat de valul „psihozei locale”!
Cercetarea intreprinsă de specialişti precum Nicoară Beldiceanu (a numeroaselor fonduri de documente otomane, a unei serii de izvoare vechi în limba turcă aflate în arhivele şi bibliotecile din Turcia, România, alte ţări) poate arunca o nouă lumină! Arupra isoriei civilizaţiei turce şi, mai ales, asupra relaţiilor româno-otomane (lume cunoscută doar parţial, câteodată chiar nebănuită).
La cumpăna secolelor XIX-XX, şcoala critică de istorie, ilustrată magistral de triada Nicolae Iorga - Ion Bogdan - Dimitrie Onciul, acorda o importanţă deosebită documentului în scrierea istoriei românilor şi a relaţiilor lor cu vecinii (printre care s-au numărat şi turcii otomani). Nicolae Iorga şi-a dar seama că formarea unei şcoli româneşti de turcologie, cu specialişti şi opere istorice proprii, se impunea cu necesitate. Calea primară era invitarea unor specialişti din străinătate care urmau, prin activitate didactică şi ştiinţifică, depuse in România, să creeze premisele realizării acestui deziderat. Seminarul de turcologie din laşi a fost ridicat la rang de Institut de Turcologie (1 aprilie 1940), Iorga fiind director general onorific. Prin cursurile şi seminariile de limbă şi istorie turcă, şedinţele şi comunicările ştiinţifice, cercetări istorice şi fllologice, editarea a două volume din „publicaţiunile lnstitutului”, conferinţe ale unor invitaţi străini, nu vă puteaţi şi dumneavoastră împlini aspiraţiile?
Cursurile şi seminariile amintite au fost urmărite de 10-15 studenţi şi licenţiati în istorie şi filologie care urmăreau o specializare în domeniu. S-a întemeiat şi o importantă bibliotecă de specialitate, cu câteva mii de volume, fond de carte de valoare naţională rivalizând cu numeroase biblioteci de profil din Europa acelor vremuri, eu nefiind în măsură (din cauze amintite) să profit de realizările efemere, dacă ţinem seama de faptul că Institutul şi-a încetat activitatea în iunie l943...
În calitate de specialist turcolog aţi dezvoltat o teorie interesantă cu privire la intenţiile şi acţiunile nemijlocite ale Imperiului Otoman, explicate prin fundamentele de funcţionare ale acestuia!
Am fost preocupat tot timpul de probleme de ordin legislativ şi de caracteristicile sistemului imperial otoman, deoarece acest sistem a fost considerat tiranic – în special în Renaştere, chiar de Machiavelli în Il Principe. Or, realitatea este total diferită. Sultanul otoman era îngrădit de două „constituţii“ (pentru a folosi un termen modern). O nouă dovadă că tirania trebuie privită în mod nuanţat. Din nefericire, s-a impus doar sensul peiorativ al acestui termen. Machiavelli fusese influenţat de situaţii din micile cetăţi italiene care erau dirijate de tiran – termen de origine elină. În ceea ce priveşte cele două “constituţii” otomane, pe de o parte este Şeriat – adică legislaţia de drept divin care decurge din Coran. Pe de altă parte, legile cutumiere, obiceiul pamântului găsit în toate ţările, ţinuturile ocupate de otomani. Se putea întoarce eventual în Şeriat făcând apel la Ulemale (specialiştii de legislaţie coranică, „doctori ai legii rnusulmane”), dar nu puteai să aduni un „conclav“ ca să schimbi obiceiul pamântului. Şi, în general, este un fir roşu în tot sistemul otoman: grija de a nu se atinge de acest drept cutumier pentru a nu avea probleme cu populaţiile. Totdeauna, în ceea ce numeau Kanunname (adică Regulamente), reluau practicile cutumiere şi le recunoşteau.
S-a arătat frecvent că mulţi dintre domnitorii noştri au folosit cu multă iscusinţă mijloacele diplomatice şi militare în intenţia de a apăra integritatea şi independenţa ţărilor pe care le conduceau. S-a minimalizat înţelepciunea şi prudenţa de care dădeau dovadă otomanii?
Vă dau un exemplu... În regiunea Timoc-Morava exista şi există o populaţie românească numeroasă de dialect daco-roman, adică aceeaşi limbă vorbită la noi la Nord de Dunăre. Or, Sultanul Selim I trimite un specialist pentru a studia legislaţia cutumieră a regiunii, acesta compune o Kanunname care respecta dreptul cutumier şi legiuirea precizează că, din momentul respectiv, nu mai este necesar să se urmeze legiuirea principilor sârbi (despoţilor sârbi) pentru că aceasta a fost preluată. Se vede în actele otomane o continuitate juridică. Putem să cunoaştem anumite legislaţii cutumiere anterioare sosirii otomanilor, graţie legislaţiei emisă de suveranii otomani. În felul amintit, legislaţia este astăzi cunoscută...
Fericita proiecţie a dreptului de care aminteaţi – dreptul cutumier – este situaţia Ţărilor Române acolo unde instituţiile, modul de organizare specific românesc nu au suferit atingeri grave (decât în anumite perioade).
Bine, în Ţările Române – Moldova, Ţara Românească sau în Transilvania – odată intrată în sistemul de vasalitate otoman, nu s-a cunoscut o administraţie directă a Porţii Otomane. Au fost respectate datinile, turcii nu aveau dreptul să se stabilească, să facă agricultură, să aibă proprietăţi la Nord de Dunăre. Nu aveau dreptul să ridice moschei! Iar prezenţa trupelor otomane nu era asigurată prin oşti regulate de mare profunzime. Existau trupe pe care le cunoaştem sub denumirea de Raiale (cu rol important de trecere, de traversare – la Turnu, la Giurgiu, la Brăila mai târziu, la Akkerman pentru Marea Neagră). În aceste locuri se aflau garnizoane otomane şi functiona legislaţia otomană. Legislaţia pomenită nu era valabilă, nu trecea de frontierele moldovene sau muntene, turcii nu se amestecau în chestiuni interne de legislaţie românească.
Fără îndoială că aţi încercat să vă explicaţi aşa-numitul miracol al netransformării Ţărilor Române în puşalâcuri turceşti. Să fie ideea în relaţie cu ceea ce, până într-un anumit moment, o doctrină naţionalistă a insistat: rezistenţa extraordinară în faţa unei puteri care dispunea de o forţă zdrobitoare?
Puneţi o chestiune extrem de interesantă, este o bună întrebare. Chestiunea a interesat pe unii istorici români. Mă gândesc la unul din profesorii mei – P.P. Panaitescu. Trebuie adăugat faptul că turcii au încheiat anumite tratate – Ahidname, dar tratatele, pe cât au fost dc „zvârlite“ în ochii publicului, sunt falsuri; au fost alcătuite de Ienichiţă Văcărescu (care, vă amintiţi că a scris o istorie otomană). Probabil că el s-a inspirat din comportarea pe care au avut-o otomanii de veacuri în Principatele Dunărene. Din anumite cronici otomane (nu dau nume, pentru că nu se adresează marelui public) se poate desprinde încheierea de tratate între principii moldoveni sau munteni şi Poarta Otomană. Unul din aceste tratate a fost aflat de profesorul Aurel Decei, într-un manuscris care se găseşte la Biblioteca Moschee Suleimaniye din Istambul, deci nu este un act oficial care să fi ajuns la noi, este un Sulhname – tratat de pace (dar problema acestui tratat derivă din datarea lui). Pare a fi din timpul lui Ştefan cel Mare. Într-o cronică otomană se aminteşte de acea campanie împotriva Moldovei din 1538 – întreprinsă de Soliman Magnificul sau Suleyman Legislatorul – se vorbeşte de înlocuirea lui Petru Rareş cu Ştefan Lăcustă şi se poate reconstitui tratatul care a fost impus de Poartă la Suceava. Sunt numeroase “urme” de tratate, dar că ele au ferit Ţările Române de anexare şi transformare în paşalâcuri este foarte greu de spus!
Poate că ar trebui văzute lucrurile şi în altă lumină: Ţările Române nu se aflau – încă din timpul lui Mircea cel Bătrân – pe linia principală de atac a armatelor otomane. Otomanii erau interesaţi de pătrunderea spre Europa Centrală şi, eventual, ajungerea chiar în Italia, cucerirea Romei – care era marea capitală a lumii creştine occidentale şi adversara cea mai importantă a politicii otomane de extindere a teritoriului lor de influenţă. A fost o deviere, iar, mai târziu, când atacul lor traversează Dunărea trecând prin Dobrogea, urcă spre vechea Polonie, Moldova scapă de anexare dar nu trebuie uitat că Hotinul este transformat în raia. Este foarte greu de spus faptul că Ţările Române prezentau pentru otomani un interes strategic minor; odată ce aceştia din urmă controlau toate vadurile dunărene şi anumite puncte strategice, nu îi interesa anexarea... Poate şi un factor politic să fi intrat în calcul, nu doreau să dezorganizeze grânarele Imperiului Otoman; capitala trăia în mare parte din importurile făcute din Ţările Române, la preţuri ridicole, impuse...
*
Cine şi-ar fi închipuit că acesta va fi ultimul interviu acordat de Nicoară Beldiceanu (istoric absent din lista publicată de Wikipedia) înainte de a-i veni rândul la marea trecere? Atunci când oamenii nu vor mai fi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu