Incidente violente au avut loc în ziua de 15 mai 2011... Palestinienii comemorau „nakba” (catastrofa), ziua înfiinţării Statului Israel în 1948; atunci, o parte a lor a fost nevoită să-şi părăsească locuinţele şi să se refugieze în ţări arabe vecine. În duminica de care ne-am despărţit, militari din Armata de Apărare a statului evreu (Ţahal) au deschis focul împotriva „unor grupuri de refugiaţi palestinieni care încercau să între în Israel din Egipt/Gaza, Siria şi Liban. Cel puţin 12 demonstranţi au fost ucişi, aproximativ 200 au fost răniţi. Câteva zeci de manifestanţi au reuşit să pătrundă(...) Armata israeliană consideră că intrarea în Israel a manifestanţilor palestinieni veniţi din Siria în Podişul Golan reprezintă un act foarte grav, pentru care a acuzat regimul de la Damasc”.
*
S-a vorbit/se vorbeşte şi s-a scris/se scrie, aproape obsedant, despre teritoriile palestiniene, refugiaţii palestinieni, Autoritatea Naţională palestiniană, liderii palestinieni, organizaţiile palestiniene... Dar cine sunt palestinienii? „Arabitatea” constituie baza identităţii comune a popoarelor din zona Mediteranei orientale1. Palestinienii sunt arabii din această zonă; ei se revendică din Siria istorică2, aparţin unei regiuni care – leagăn al celor trei mari religii monoteiste: creştinismul, iudaismul şi islamul – a fost marcată permanent de „atracţii”. Palestina a devenit o adevărată stare de spirit, mai mult decât un termen care trimite la scrierile biblice3. Iar dacă, din punct de vedere geografic, palestinienii s-au trezit împrăştiaţi, ei se simt ca aparţinând unui singur popor: şi-au refăcut legăturile în jurul amintirilor comune privind pierderea pământurilor, experienţa dezrădăcinării, exilul; oriunde s-ar afla, indiferent de condiţiile de viaţă, îşi îndreaptă ochii spre patria de origine.
Chestiunea palestiniană. Istoric
1917-1947
Chestiunea palestiniană a devenit o problemă internaţională spre sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu dezintegrarea Imperiului Otoman. Palestina se afla printre cele câteva foste teritorii arabe care au fost puse sub administrarea Marii Britanii, în cadrul Sistemului de Mandate adoptat de Liga Naţiunilor4. Cu o singură excepţie, toate aceste „Teritorii Mandatate” au devenit state independente, după cum fusese prevăzut. Excepţia o constituia Palestina unde, în locul limitării la „asigurarea de asistenţă şi consiliere administrativă”, Mandatul a avut drept obiectiv principal implementarea „Declaraţiei Balfour”5. În timpul Mandatului palestinian, din 1922 până în 1947, a avut loc o emigrare de proporţii a populaţiei evreieşti, mai ales dinspre Europa răsăriteană, configuraţia numerică a acesteia explodând de-a dreptul în anii ’30 ai secolului XX6. Cererile palestinienilor pentru independenţă şi rezistenţa faţă de emigraţia evreilor au dus la revolta din 1937, urmată de un terorism neîntrerupt al ambele părţi – în timpul şi imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial7. În 1947, Marea Britanie, frustrată de lipsa rezultatelor, a „pasat” problema Naţiunilor Unite.
1947-1977
După ce a luat în consideraţie mai multe soluţii, ONU a propus împărţirea Palestinei în două state independente8, Ierusalimul urmând a fi „internaţionalizat”9. Unul din cele două state prevăzute în planul de separare şi-a proclamat independenţa sub numele de Israel, iar în războiul din 1948 şi-a extins ocupaţia pe 77% din teritoriul Palestinei. Israelul a ocupat şi cea mai mare a Ierusalimului. Ceva mult decât jumătate din populaţia palestiniană indigenă a fugit sau a fost expulzată. Iordania şi Egiptul au ocupat şi celelalte părţi ale teritoriului desemnat de rezoluţia de partajare pentru statul palestinian arab, stat care nu a mai luat fiinţă. În timpul războiului din 1967, Israelul a ocupat şi restul teritoriului Palestinei10. Tot atunci a fost ocupată şi partea liberă a Ierusalimului, anexată ulterior de Israel. Războiul a condus către un al doilea exod al palestinienilor11 Rezoluţia 24212 a Consiliului de Securitate ceruse Israelului să se retragă din teritoriile pe care le-a ocupat în timpul războiului din 1967. În 1974, Adunarea Generală a reafirmat „drepturile inalienabile ale poporului palestinian la autodeterminare, independenţă şi suveranitate naţională”. În anul următor, Adunarea Generală a stabilit Comitetul de exercitare a drepturilor inalienabile ale poporului palestinian13.
1977-1990
Evenimentele din teritoriu şi-au păstrat, însă, cursul negativ. În iunie 1982, Israelul a invadat Libanul cu intenţia declarată de a elimina OEP. A fost semnat un armistiţiu. Trupele OEP s-au retras din Beirut şi au fost transferate în ţările învecinate14. În septembrie 1983, Conferinţa Internaţională asupra Chestiunii Palestiniene15 a adoptat, inter alia,Declaraţia de la Geneva. Aceasta a propus următoarele principii: nevoia de a se opune şi de a respinge atât crearea de colonii în teritoriile ocupate, cât şi măsurile luate de Israel pentru a schimba statutul Ierusalimului, dreptul tuturor statelor din regiune la o existenţă în cadrul unor graniţe sigure şi recunoscute pe plan internaţional, în care să existe dreptate şi securitate pentru toţi oamenii, dobândirea drepturilor legitime, inalienabile ale poporului palestinian. În decembrie 1987, în teritoriile palestiniene ocupate a început o revoltă de masă împotriva ocupaţiei israeliene (Intifada). Metodele folosite de forţele israeliene au dus la mare număr de răniţi şi morţi în rândurile populaţiei palestiniene civile.
Procesul de pace
La 30 octombrie 1991, a fost convocată (Madrid) Conferinţa de Pace asupra Orientului Mijlociu, în scopul semnării unui acord pentru o pace justă, durabilă şi completă. În cadrul acestei conferinţe s-au purtat negocieri pe două direcţii: între Israel şi statele arabe, între Israel şi palestinieni, pe baza hotărârilor Consiliului de Securitate16. O serie de negocieri ulterioare au culminat cu recunoaşterea reciprocă între Guvernul statului Israel şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei17, cu semnarea, de către cele două „tabere”, a Declaraţiei de Principii asupra Acordurilor de Autonomie ad interim18 precum şi acordurile de „implementare” ulterioare, care au avut urmări pozitive19. Adunarea Generală a ONU a întâmpinat cu satisfacţie Declaraţia de Principii, a reafirmat că „Organizaţia Naţiunile Unite are o responsabilitate permanentă faţă de chestiunea palestiniană, până la soluţionarea ei sub toate aspectele şi într-o manieră satisfăcătoare, potrivit legislaţiei internaţionale”. Apăruse o îngrijorare crescândă faţă de stagnarea negocierilor de pace. Adunarea Generală, în special cea de-a Zecea Sesiune Specială de Urgenţă a Adunării, a fost nominalizată să se ocupe de situaţia în continuă deteriorare din teritoriile palestiniene ocupate. Exista o îngrijorare constantă faţă de actele de violenţă îndreptate împotriva civililor, atitudinea şi măsurile guvernului israelian în legătură cu Ierusalimul, extinderea coloniilor, confiscarea pământurilor şi măsurile punitive colective care subminau în mod serios eforturile de pace.
Alt fel de război
Aproape nimeni nu-i vrea pe palestinieni, dar toată lumea îi foloseşte. Palestinienii par a fi „pe cont propriu” şi asta de la crearea Israelului (în 1948). La vremea respectivă, palestinienii erau îndemnaţi de către liderii lor să fugă, în timp ce armatele arabe îi izgoneau pe evrei. Evreii au câştigat, iar palestinienii transfugi se află în exil. Celelalte naţiuni arabe au refuzat, în general, să-i absoarbă pe palestinieni, preferând în schimb să-i ţină în tabere de refugiaţi. Naţiunile arabe au purtat 4 (patru) războaie cu Israelul pentru Palestina şi au pierdut de fiecare dată.
Înainte de a prelungi detaliile „chestiunii palestiniene”, consider că este o idee bună să reamintesc faptul că Orientul Apropiat se găseşte prins în ghearele a trei „demoni”. În primul rând, cei 2.300 de ani de ocupaţie, începând de la Alexandru Macedon şi armata sa grecească până la vest-europenii secolului XX. Tot ce a mai rămas din amestecul extern alcătuieşte Israelul, perceput, dintr-o anume perspectivă, drept o formă de colonialism european, deşi o mare parte a populaţiei consistă din refugiaţi evrei proveniţi din celelalte naţiuni arabe. Apoi este faptul că aproape toate statele arabe au fost dictaturi sau monarhii absolutiste; „grosul” bogăţiilor se trezeşte monopolizat de un procent infim al populaţiei şi de o birocraţie coruptă. Realitatea a inspirat nemulţumirea celei mai mari părţi a populaţiei arabe faţă de lideri, majoritatea acestora nefiind nici măcar aleşi. În cele din urmă, fundamentalismul islamic – care cere expulzarea tuturor „veneticilor”, crearea unei guvernări oneste şi foarte religioase. Una peste alta, nu tocmai genul de lucru care ar face viaţa mai uşoară pentru actualii lideri arabi. Prin urmare, invocarea cauzei palestinienilor şi „ridicatul tonului” la Israel sunt lucruri împărtăşite de majoritatea arabilor, chiar dacă nu prea se face mare lucru în rest.
Palestinienii nu şi-au luat soarta în propriile lor mâini decât după războiul arabo-israelian din 1967, atunci când a fost creată OEP. Deşi s-a stabilit în Iordania, OEP cădea în dizgraţia gazdelor; după lupte „strânse” cu armata (1970), a cunoscut fenomenul expulzării. Organizaţia şi-a găsit un nou cămin în Liban, unde s-a implicat în politica locală şi a jucat un rol important în declanşarea (1975) unui război civil de 15 ani. Israelul a invadat Libanul în 1982, iar OEP s-a refugiat în Siria şi Tunisia. În 1990, OEP a pierdut grav, la capitolul drepturi, atunci când, după invadarea Kuweitului de către Irak, l-a susţinut pe Saddam Hussein20. În ciuda stângăciilor politice, palestinienii au rămas „năpăstuiţii oficiali”, favorizaţi de Naţiunile Unite şi, parţial, de mass-media. Cu toate deceniile de sponsorizare, din partea OEP21, a operaţiunilor teroriste22... Problema fundamentală: mai există facţiuni radicale care au mulţi simpatizanţi între palestinieni. Radicalii nu s-ar mulţumi decât cu distrugerea Israelului. Israelienii îşi au fanaticii lor, care doresc expulzarea tuturor arabilor din Israel. Diferenţa este că Israelul se pricepe mai bine să-şi ţină sub control exaltaţii, pe când palestinienii au avut şi au probleme în acest sens.
„Intifada”23 a început în 1987 şi s-a desfăşurat, fără a fi sub control, timp de 5 ani – înainte de a se stinge. Intifada anului 2000 s-a dovedit mai violentă decât precedenta. Acţiunile din 2001, 2002, începutul anului 2003, s-au completat. Principiul contradicţiei, pe care ambele părţi l-au crezut depăşit, s-a ridicat împotriva tuturor. Nimeni nu îl examinase în întregime. Există prea multe bănuieli despre implicarea unor extremişti palestinieni în atentate sângeroase; de altfel, sarabanda teroristă nu se mai sfârşeşte... Israelul a început să se războiască şi cu aerul palestinian, acuză pe oricine şi orice. La adăpostul puterii militare dovedite... Mai mult, Israelul controlează majoritatea utilităţilor şi rezervelor de hrană către vecinii Palestinei. Chiar acest lucru ar fi fost de ajuns pentru a-i convinge pe radicalii înarmaţi din rândul palestinienilor să-şi schimbe viziunea. „Nu s-a întâmplat şi nu se va întâmpla”, afirmă cunoscători ai problemei. O situaţie similară există în privinţa oricărui acord asupra statutului Ierusalimului. Lucrurile s-ar putea înrăutăţi. Şi nu doar în Israel.
După dezastrul cu războiul din Golf (1991) şi în ciuda ameninţărilor din partea radicalilor palestinieni, OEP a început negocieri serioase cu Israelul. Orice fel de acord era preferabil mai multor decenii de eşecuri. În timp ce cauza palestinienilor devenea populară printre arabi, liderii naţiunilor arabe se cam săturaseră de OEP. Mulţi palestinieni şi-au dat seama că nici timpul nu era de partea lor, nici prea multe naţiuni arabe. Totuşi, timp de decenii, OEP şi-a asigurat oamenii că vor avea deplin câştig de cauză. Chiar în cel mai rău caz, negocierile cu israelienii vor readuce întregul Mal de Vest (ocupat în războiul din 1967) şi o parte din Ierusalim. Dar radicalii israelieni erau la fel de porniţi în a nu ceda nici o parte din Ierusalim sau din Malul vestic24. Membrii OEP constituiau doar un procent mic din populaţia palestiniană, dar timp de decenii au dispus de miliarde de dolari pentru „a activa”25. Atunci când Israelul i-a permis OEP să revină în Israel (1990), corupţia se instalase deja. OEP a fost o organizaţie paramilitară; conducerea OEP nu şi-a permis să facă vreun pas nepopular, cum ar fi încheierea acordului „imperfect” cu Israelul. Forţa „irezistibilă” (promisiunile OEP către palestinieni) se ciocnesc de „obiectul neclintit” (politica israeliană, care „face imposibilul ca OEP să nu primească ceea ce a promis să obţină”).
13 septembrie 1993: după mai multe luni de negocieri secrete Israelul şi OLP se recunosc reciproc şi semnează, la Oslo, o „Declaraţie de principii”, cu recunoaşterea autonomiei palestiniene în vederea unei reglementări permanente. Arafat declară, solemn, în numele poporului palestinian, că renunţă total şi definitiv la terorism (în realitate, activitatea teroristă palestiniană va continua, fiind acţionată de grupări para-oficiale. Arafat şi prim-ministrul israelian, Itzak Rabin, îşi strâng mâinile.
5 mai 1994: începutul instaurării unui regim de autonomie palestiniană prevăzut pentru 5 (cinci) ani.
1 iulie 1994: Arafat se reîntoarce pe pământ palestinian; el creează, în Gaza, Autoritatea palestiniană, guvern autonom pentru zonele evacuate de Israel.
4 noiembrie 1995: asasinarea lui Rabin de către un extremist evreu.
20 ianuarie 1996: după evacuarea, de către Israel, a principalelor oraşe din Cisiordania, Arafat este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene. Are loc alegerea unui prim parlament în teritoriile palestiniene.
14 decembrie 1998: vizita istorică a preşedintelui american Bill Clinton în Gaza.
11-25 iulie 2000: după 4 (patru) ani de impas, negocierile de la Camp David, dintre Arafat şi prim-ministrul israelian Ehud Barak, se termină cu un nou eşec.
La 28 septembrie, acelaşi an: începutul celei de-a doua Intifade, pregătită din timp şi declanşată sub pretextul vizitei lui Ariel Sharon, şeful opoziţiei, pe Muntele Sfânt din Ierusalim. [Este vorba despre locul Templului cel Mare, pe ale cărui ruine au fost construite Al-Aksa şi Domul Stâncii, sanctuarul din care, conform narativului musulman, Profetul Mahomed s-a ridicat la cer; în realitate, Mahomed nu a fost niciodată în Ierusalim).
3 decembrie 2001: deşi, prin convenţia de la Oslo, Arafat s-a obligat să pună capăt actelor insurgente şi teroriste împotriva populaţiei israeliene, el şi-a prelungit activităţile prin intermediul unor grupări paramilitare, paraoficiale şi efemere, gen gruparea-Jihad „Az-a-Din-el-Kasam”. Guvernul israelian a decis un fel de domiciliu forţat pentru Arafat, în „Mukata”, sediul administraţiei palestiniene din Ramallah.
29 martie 2002: Israelul construieşte un zid între Israel şi Cisiordania
24 iunie 2002: George W. Bush le cere palestinienilor „să-şi schimbe conducătorul”.
30 aprilie 2003: lansarea „Hărţii drumurilor”, plan american de pace de inspiraţie saudită.
18 decembrie 2003: Sharon lansează un „plan al separării” de palestinieni. În februarie 2004, anunţă apropiata demolare a „satelor agricole” israeliene din zona Gaza.
22 martie 2004: lichidarea de către Israel a şeicului Ahmad Yassin (creatorul şi conducătorul organizaţiei Hamas).
11 noiembrie 2004: moartea lui Arafat, la Paris, urmată de scandalul zecilor de milioane de dolari adunate de Arafat din surse oculte şi depuse în bănci elveţiene (sume la discreţia soţiei sale, Sua Tawil-Arafat).
9 ianuarie 2005: dr. Mahmud Abbas este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene.
21 iunie 2005: întâlnire Abbas-Sharon, la Ierusalim.
15-23 august2005: Israelul evacuează 21 de sate agricole israeliene din Gaza și 4 din Cisiordania.
12 septembrie 2005: sfârşitul retragerii israeliene din Gaza.
1 ianuarie 2006: palestinienii reîncep atacurile teroriste împotriva Israelului.
25 ianuarie 2006: alegeri legislative palestiniene: Hamas obţine majoritatea absolută în Fâşia Gaza, împotriva Fatah.
Războiul din 2006, denumit şi Războiul dintre Israel şi Hezbollah, cunoscut în Liban ca Războiul din iulie şi în Israel ca al doilea război libanez; conflict militar care a avut loc în Liban şi în nordul Israelului. Principalii participanţi au fost grupările paramilitare Hezbollah şi armata israeliană. Conflictul a început pe 12 iulie 2006; a continuat până când a fost ordonată, de către Organizaţia Naţiunilor Unite, o încetare a focului; aceasta a intrat în vigoare la 14 august 2006, deşi, în mod oficial, s-a încheiat la 8 septembrie 2006 atunci când Israelul a ridicat blocada navală impusă Libanului.
Începând cu 28 decembrie 2008, Israelul a declanşat bombardamentele asupra Fâşiei Gaza, regiune în care, din 2007, stăpâneşte organizaţia Hamas. După primele opt zile, armata israeliană a pornit atacul terestru, divizând, practic, regiunea în două. Soldaţii israelieni au pătruns până pe coasta Mediteranei, controlând mare parte din zonele suprapopulate. Atacul Israelului a reprezentat cea mai mare desfăşurare de forţe din 2005 (Ariel Sharon ordonase coloniştilor israelieni să se retragă din regiune). Motivul invaziei priveşte “dorinţa de a stopa atacurile grupării Hamas”; cu toate acestea, cei mai mulţi palestinieni ucişi au fost civili, rachetele din Gaza continuând să lovească, pentru o perioadă, Israelul...
La 30 octombrie 1991, a fost convocată (Madrid) Conferinţa de Pace asupra Orientului Mijlociu, în scopul semnării unui acord pentru o pace justă, durabilă şi completă. În cadrul acestei conferinţe s-au purtat negocieri pe două direcţii: între Israel şi statele arabe, între Israel şi palestinieni, pe baza hotărârilor Consiliului de Securitate16. O serie de negocieri ulterioare au culminat cu recunoaşterea reciprocă între Guvernul statului Israel şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei17, cu semnarea, de către cele două „tabere”, a Declaraţiei de Principii asupra Acordurilor de Autonomie ad interim18 precum şi acordurile de „implementare” ulterioare, care au avut urmări pozitive19. Adunarea Generală a ONU a întâmpinat cu satisfacţie Declaraţia de Principii, a reafirmat că „Organizaţia Naţiunile Unite are o responsabilitate permanentă faţă de chestiunea palestiniană, până la soluţionarea ei sub toate aspectele şi într-o manieră satisfăcătoare, potrivit legislaţiei internaţionale”. Apăruse o îngrijorare crescândă faţă de stagnarea negocierilor de pace. Adunarea Generală, în special cea de-a Zecea Sesiune Specială de Urgenţă a Adunării, a fost nominalizată să se ocupe de situaţia în continuă deteriorare din teritoriile palestiniene ocupate. Exista o îngrijorare constantă faţă de actele de violenţă îndreptate împotriva civililor, atitudinea şi măsurile guvernului israelian în legătură cu Ierusalimul, extinderea coloniilor, confiscarea pământurilor şi măsurile punitive colective care subminau în mod serios eforturile de pace.
Alt fel de război
Aproape nimeni nu-i vrea pe palestinieni, dar toată lumea îi foloseşte. Palestinienii par a fi „pe cont propriu” şi asta de la crearea Israelului (în 1948). La vremea respectivă, palestinienii erau îndemnaţi de către liderii lor să fugă, în timp ce armatele arabe îi izgoneau pe evrei. Evreii au câştigat, iar palestinienii transfugi se află în exil. Celelalte naţiuni arabe au refuzat, în general, să-i absoarbă pe palestinieni, preferând în schimb să-i ţină în tabere de refugiaţi. Naţiunile arabe au purtat 4 (patru) războaie cu Israelul pentru Palestina şi au pierdut de fiecare dată.
Înainte de a prelungi detaliile „chestiunii palestiniene”, consider că este o idee bună să reamintesc faptul că Orientul Apropiat se găseşte prins în ghearele a trei „demoni”. În primul rând, cei 2.300 de ani de ocupaţie, începând de la Alexandru Macedon şi armata sa grecească până la vest-europenii secolului XX. Tot ce a mai rămas din amestecul extern alcătuieşte Israelul, perceput, dintr-o anume perspectivă, drept o formă de colonialism european, deşi o mare parte a populaţiei consistă din refugiaţi evrei proveniţi din celelalte naţiuni arabe. Apoi este faptul că aproape toate statele arabe au fost dictaturi sau monarhii absolutiste; „grosul” bogăţiilor se trezeşte monopolizat de un procent infim al populaţiei şi de o birocraţie coruptă. Realitatea a inspirat nemulţumirea celei mai mari părţi a populaţiei arabe faţă de lideri, majoritatea acestora nefiind nici măcar aleşi. În cele din urmă, fundamentalismul islamic – care cere expulzarea tuturor „veneticilor”, crearea unei guvernări oneste şi foarte religioase. Una peste alta, nu tocmai genul de lucru care ar face viaţa mai uşoară pentru actualii lideri arabi. Prin urmare, invocarea cauzei palestinienilor şi „ridicatul tonului” la Israel sunt lucruri împărtăşite de majoritatea arabilor, chiar dacă nu prea se face mare lucru în rest.
Palestinienii nu şi-au luat soarta în propriile lor mâini decât după războiul arabo-israelian din 1967, atunci când a fost creată OEP. Deşi s-a stabilit în Iordania, OEP cădea în dizgraţia gazdelor; după lupte „strânse” cu armata (1970), a cunoscut fenomenul expulzării. Organizaţia şi-a găsit un nou cămin în Liban, unde s-a implicat în politica locală şi a jucat un rol important în declanşarea (1975) unui război civil de 15 ani. Israelul a invadat Libanul în 1982, iar OEP s-a refugiat în Siria şi Tunisia. În 1990, OEP a pierdut grav, la capitolul drepturi, atunci când, după invadarea Kuweitului de către Irak, l-a susţinut pe Saddam Hussein20. În ciuda stângăciilor politice, palestinienii au rămas „năpăstuiţii oficiali”, favorizaţi de Naţiunile Unite şi, parţial, de mass-media. Cu toate deceniile de sponsorizare, din partea OEP21, a operaţiunilor teroriste22... Problema fundamentală: mai există facţiuni radicale care au mulţi simpatizanţi între palestinieni. Radicalii nu s-ar mulţumi decât cu distrugerea Israelului. Israelienii îşi au fanaticii lor, care doresc expulzarea tuturor arabilor din Israel. Diferenţa este că Israelul se pricepe mai bine să-şi ţină sub control exaltaţii, pe când palestinienii au avut şi au probleme în acest sens.
„Intifada”23 a început în 1987 şi s-a desfăşurat, fără a fi sub control, timp de 5 ani – înainte de a se stinge. Intifada anului 2000 s-a dovedit mai violentă decât precedenta. Acţiunile din 2001, 2002, începutul anului 2003, s-au completat. Principiul contradicţiei, pe care ambele părţi l-au crezut depăşit, s-a ridicat împotriva tuturor. Nimeni nu îl examinase în întregime. Există prea multe bănuieli despre implicarea unor extremişti palestinieni în atentate sângeroase; de altfel, sarabanda teroristă nu se mai sfârşeşte... Israelul a început să se războiască şi cu aerul palestinian, acuză pe oricine şi orice. La adăpostul puterii militare dovedite... Mai mult, Israelul controlează majoritatea utilităţilor şi rezervelor de hrană către vecinii Palestinei. Chiar acest lucru ar fi fost de ajuns pentru a-i convinge pe radicalii înarmaţi din rândul palestinienilor să-şi schimbe viziunea. „Nu s-a întâmplat şi nu se va întâmpla”, afirmă cunoscători ai problemei. O situaţie similară există în privinţa oricărui acord asupra statutului Ierusalimului. Lucrurile s-ar putea înrăutăţi. Şi nu doar în Israel.
După dezastrul cu războiul din Golf (1991) şi în ciuda ameninţărilor din partea radicalilor palestinieni, OEP a început negocieri serioase cu Israelul. Orice fel de acord era preferabil mai multor decenii de eşecuri. În timp ce cauza palestinienilor devenea populară printre arabi, liderii naţiunilor arabe se cam săturaseră de OEP. Mulţi palestinieni şi-au dat seama că nici timpul nu era de partea lor, nici prea multe naţiuni arabe. Totuşi, timp de decenii, OEP şi-a asigurat oamenii că vor avea deplin câştig de cauză. Chiar în cel mai rău caz, negocierile cu israelienii vor readuce întregul Mal de Vest (ocupat în războiul din 1967) şi o parte din Ierusalim. Dar radicalii israelieni erau la fel de porniţi în a nu ceda nici o parte din Ierusalim sau din Malul vestic24. Membrii OEP constituiau doar un procent mic din populaţia palestiniană, dar timp de decenii au dispus de miliarde de dolari pentru „a activa”25. Atunci când Israelul i-a permis OEP să revină în Israel (1990), corupţia se instalase deja. OEP a fost o organizaţie paramilitară; conducerea OEP nu şi-a permis să facă vreun pas nepopular, cum ar fi încheierea acordului „imperfect” cu Israelul. Forţa „irezistibilă” (promisiunile OEP către palestinieni) se ciocnesc de „obiectul neclintit” (politica israeliană, care „face imposibilul ca OEP să nu primească ceea ce a promis să obţină”).
13 septembrie 1993: după mai multe luni de negocieri secrete Israelul şi OLP se recunosc reciproc şi semnează, la Oslo, o „Declaraţie de principii”, cu recunoaşterea autonomiei palestiniene în vederea unei reglementări permanente. Arafat declară, solemn, în numele poporului palestinian, că renunţă total şi definitiv la terorism (în realitate, activitatea teroristă palestiniană va continua, fiind acţionată de grupări para-oficiale. Arafat şi prim-ministrul israelian, Itzak Rabin, îşi strâng mâinile.
5 mai 1994: începutul instaurării unui regim de autonomie palestiniană prevăzut pentru 5 (cinci) ani.
1 iulie 1994: Arafat se reîntoarce pe pământ palestinian; el creează, în Gaza, Autoritatea palestiniană, guvern autonom pentru zonele evacuate de Israel.
4 noiembrie 1995: asasinarea lui Rabin de către un extremist evreu.
20 ianuarie 1996: după evacuarea, de către Israel, a principalelor oraşe din Cisiordania, Arafat este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene. Are loc alegerea unui prim parlament în teritoriile palestiniene.
14 decembrie 1998: vizita istorică a preşedintelui american Bill Clinton în Gaza.
11-25 iulie 2000: după 4 (patru) ani de impas, negocierile de la Camp David, dintre Arafat şi prim-ministrul israelian Ehud Barak, se termină cu un nou eşec.
La 28 septembrie, acelaşi an: începutul celei de-a doua Intifade, pregătită din timp şi declanşată sub pretextul vizitei lui Ariel Sharon, şeful opoziţiei, pe Muntele Sfânt din Ierusalim. [Este vorba despre locul Templului cel Mare, pe ale cărui ruine au fost construite Al-Aksa şi Domul Stâncii, sanctuarul din care, conform narativului musulman, Profetul Mahomed s-a ridicat la cer; în realitate, Mahomed nu a fost niciodată în Ierusalim).
3 decembrie 2001: deşi, prin convenţia de la Oslo, Arafat s-a obligat să pună capăt actelor insurgente şi teroriste împotriva populaţiei israeliene, el şi-a prelungit activităţile prin intermediul unor grupări paramilitare, paraoficiale şi efemere, gen gruparea-Jihad „Az-a-Din-el-Kasam”. Guvernul israelian a decis un fel de domiciliu forţat pentru Arafat, în „Mukata”, sediul administraţiei palestiniene din Ramallah.
29 martie 2002: Israelul construieşte un zid între Israel şi Cisiordania
24 iunie 2002: George W. Bush le cere palestinienilor „să-şi schimbe conducătorul”.
30 aprilie 2003: lansarea „Hărţii drumurilor”, plan american de pace de inspiraţie saudită.
18 decembrie 2003: Sharon lansează un „plan al separării” de palestinieni. În februarie 2004, anunţă apropiata demolare a „satelor agricole” israeliene din zona Gaza.
22 martie 2004: lichidarea de către Israel a şeicului Ahmad Yassin (creatorul şi conducătorul organizaţiei Hamas).
11 noiembrie 2004: moartea lui Arafat, la Paris, urmată de scandalul zecilor de milioane de dolari adunate de Arafat din surse oculte şi depuse în bănci elveţiene (sume la discreţia soţiei sale, Sua Tawil-Arafat).
9 ianuarie 2005: dr. Mahmud Abbas este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene.
21 iunie 2005: întâlnire Abbas-Sharon, la Ierusalim.
15-23 august2005: Israelul evacuează 21 de sate agricole israeliene din Gaza și 4 din Cisiordania.
12 septembrie 2005: sfârşitul retragerii israeliene din Gaza.
1 ianuarie 2006: palestinienii reîncep atacurile teroriste împotriva Israelului.
25 ianuarie 2006: alegeri legislative palestiniene: Hamas obţine majoritatea absolută în Fâşia Gaza, împotriva Fatah.
Războiul din 2006, denumit şi Războiul dintre Israel şi Hezbollah, cunoscut în Liban ca Războiul din iulie şi în Israel ca al doilea război libanez; conflict militar care a avut loc în Liban şi în nordul Israelului. Principalii participanţi au fost grupările paramilitare Hezbollah şi armata israeliană. Conflictul a început pe 12 iulie 2006; a continuat până când a fost ordonată, de către Organizaţia Naţiunilor Unite, o încetare a focului; aceasta a intrat în vigoare la 14 august 2006, deşi, în mod oficial, s-a încheiat la 8 septembrie 2006 atunci când Israelul a ridicat blocada navală impusă Libanului.
Începând cu 28 decembrie 2008, Israelul a declanşat bombardamentele asupra Fâşiei Gaza, regiune în care, din 2007, stăpâneşte organizaţia Hamas. După primele opt zile, armata israeliană a pornit atacul terestru, divizând, practic, regiunea în două. Soldaţii israelieni au pătruns până pe coasta Mediteranei, controlând mare parte din zonele suprapopulate. Atacul Israelului a reprezentat cea mai mare desfăşurare de forţe din 2005 (Ariel Sharon ordonase coloniştilor israelieni să se retragă din regiune). Motivul invaziei priveşte “dorinţa de a stopa atacurile grupării Hamas”; cu toate acestea, cei mai mulţi palestinieni ucişi au fost civili, rachetele din Gaza continuând să lovească, pentru o perioadă, Israelul...
***
Două lucruri frapează în această construcţie istorică: unirea regresului şi progresului, mersul inegal al ambelor momente ale scopului final, raţiune şi libertate. Pentru unii, starea de fericire este îngenunchierea celorlalţi. Nefericirea nu se află la mijloc, ci peste tot, devine o stare profundă – prin desconsiderarea raţiunii. Ea este tocmai vinovăţia. Ultima ar trebui să fie o stare a libertăţii care se întăreşte, odată ce este recunoscută26. Aici, dimpotrivă, libertatea începe şi se sfârşeşte prin trimiterea în neant a „duşmanului”. Nu avem raţiune potenţială fără libertate, nici libertate eliberată fără raţiune. Mai grav: libertatea şi raţiunea descriu curbe complet diferite, se ocolesc, nu se întâlnesc. Mersul libertăţii este un „progres” univoc, înseamnă doar satisfacerea propriilor cereri. Restul este perceput ca inferioritate: umană, rasială, religioasă, socială, economică, politică...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu