Când miei, când lupi

Patriarhia Ierusalimului este nemulţumită de faptul că la Ierihon s-a construit un aşezământ românesc „anticanonic”, destinat pelerinilor români care vizitează Ţara Sfântă. Reunit, luni 9 mai 2011, Sfîntul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului a luat, printre alte decizii, o hotărîre în „problema anticanonică a Bisericii din Ierihon” – referire la Aşezămîntul românesc al Patriarhiei Române. Pe site-ul său (http:// www.jp-newsgate.net/gr/2011/05 /09/3352/), Patriarhia Ierusalimului anunţă că, „în unanimi­tate şi cu părere de rău”, Sfântul Sinod a hotărît între­ruperea pomenirii Patriarhului Daniel al Ro­mâniei în bisericile aflate în jurisdicţia canonică a Patriarhiei Iemsalimului, precum şi caterisirea reprezentantului Patriarhiei Române la Ieru­salim, arhimandritul Ieronim Creţu. Hotărîrea a fost motivată de construirea, în ultimul deceniu, a bisericii Aşezămîntului românesc (loc de găzduire a pelerinilor) fără încuviinţarea canonică a Patriarhiei Ierusalimului, încălcîndu-se astfel hotărîrile Sinoadelor Ecumenice şi Locale. “Cu alte cuvinte”, afirmă Patriarhia Ieru­salimului, “prin susţinerea punctului de vedere potrivit căruia, conform Patriarhiei Române, biserica a fost ridicată pentru pelerinii români din Ţara Sfântă, se transformă jurisdicţia Iemsa­limului” într-un „câmp deschis” pentru ca orice altă Biserică locală să-şi clădească biserici. Patriarhia Română a trimis un emisar la Ie­rusalim, PS Ciprian Câmpineanul, pe 15 aprilie 2011, dar mesajul său „nu a căutat, nici n-a dorit o soluţionare canonică a problemei şi păstrarea unităţii în Hristos, ci doar argumente slabe şi inutile” în favoarea situaţiei existente. Astfel, se spune din nou, „Sfântul Sinod s-a văzut silit cu durere”, pentru păstrarea şi ocrotirea drep­turilor canonice şi pastorale ale Patriarhiei Ierusalimului în Ţara Sfântă” să ia hotărîrea de întrerupere a comuniunii eclesiastice, „pentru restabilirea rânduielii bisericeşti”. În ciuda întreruperii comuniunii, „evlavioşii pelerini din România sunt bineveniţi în Ţara Sfântă şi în sfin­tele lăcaşuri patriarhale”.

Patriarhia Română a replicat pe site-ul pro­priu (www.patriarhia.ro)... Deşi în urma vizitei la Patriarhia Ierusalimului a Preasfinţitului Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop vicar patriarhal, din ziua de 15 aprilie 2011, „s-a convenit iniţierea unui dialog bilateral frăţesc între cele două Patriarhii pentru identificarea unei soluţii privind existenţa Aşezământului românesc de la Ierihon”, Patriarhia Română constată „cu surprindere şi regret” că Patriarhia Ierusalimului a luat „o decizie unilaterală”. Relaţiile Patriarhiei Române cu Patriarhia Ierusalimului urmează să fie discutate în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 19-20 mai 2011.

Decizia Patriarhiei Ierusalimului survine la două luni după publicarea în cotidianul grec “Vima” a unei “scurte analize” a activităţii Patriarhu­lui Daniel al României care “încearcă să-şi extindă sfera de influenţă”. Ziarul scria atunci că, prin comportamentul său “îndrăzneţ”, Daniel reprezintă “o ameninţare pentru Patriarhul ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, “sabotînd eforturile acestuia de a convoca un conciliu ecumenic mare şi sfânt, primul după Marea Schismă din 1054”. Prea Fericitul Daniel “încearcă să capete noi sfere de influenţă”(...), „atacînd” Ţinutul Sfânt şi ameninţînd în acest fel puterea Patriarhului Teofil al Ierusalimului”.
Patriarhul Teofil afirmă într-o scrisoare: “(...)dacă toate bisericile orto­doxe ar urma exemplul celei române, atunci în Ţinutul Sfânt ar trebui să apară reprezentanţe ale tuturor bisericilor ortodoxe autocefale şi lumea îşi va da seama că Biserica Ortodoxă nu este unită, ci vorbeşte pe multe voci care nu pot fi coordonate”.

*

Puţină istorie ne ajută să înţelegem cât de bine ştiu unii să-şi critice semenii. Tragicele nedumeriri ale publicului – sunt convins că ele s-au născut – intervin atunci când este vorba de asumarea responsabilităţii pentru propriile acţiuni.

*

Oraşul discordiei între Patriarhia Ierusali­mului şi cea a României este cel mai vechi din Ţinutul Sfânt. În Ierihon intra, la nivelul anului 2009 (situaţia s-a schimbat în 2010, dovadă şi fotografia de colecţie cu un soldat palestinian), doar cine trebuia să intre; se desăvârşeau, pe atunci, chingile care sufocă fostele teritorii ocupate; în interiorul lor, certitudinea că realitatea este la fel de irespirabilă precum aerul, sezaţia de sufocare (la propriu şi la figurat), mizeria de la tot pasul, o stare de inocenţă sălbatică şi contraste fără leac; doar istoria celui mai vechi oraş din lume salvează prezentul localităţii situate cu 250 de metri sub nivelul mării. Telefericul şi urcuşul (care mai răreşte din kilogramele în plus) te aduc pe Muntele Ispitirilor, locul unde Isus Cristos a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi respingând ispitele Satanei, unde este săpată în stâncă Mănăstirea greco-ortodoxă.

M-am bucurat să fotografiez şi Sicomorul lui Zaheu, după noaptea în care dezolarea încercată atunci când vezi mulţi oameni săraci, lipsiţi de educaţie, se plăteşte la preţul de 70 de Euro/camera de hotel. Oricum, palestinienii percep preţuri „joase”, sub nivelul celor practicate la Ein Bokkek (peste 200 de euro cazare/zi) sau Ein Gedi (Kibbutz unde patul odihnitor şi satisfacţia de a intra în Marea Moartă ar fi trebuit răsplătite cu 120 de Euro). Nu poate fi altfel într-o zonă în care existenţa omului se apropie de semnificaţia miracolului, iar confortul – de treapta superioară a schimbării mediului. Rezervele de apă, într-o regiune aridă, unde se înregistrează, frecvent, 40 de grade Celsius la umbră (chiar şi după ora 18:00) sporeşte respectul. Imaginea a rămas vie, intrând în conştiinţa mea şi luându-mă acasă, acolo unde mulţi vând/cumpără aer şi pământ, rostogolind coşmarul de fiecare zi. Românii nu ştiu să mulţumească Domnului pentru ceea ce le-a fost dăruit, să înveţe de la Israel cum poţi construi în piatră şi deasupra pietrei. Am reuşit să ating apele care mi se păreau a fi un trup al tăcerii; un lac de mari dimensiuni, faimos pentru cel mai scăzut punct de pe glob (nu se găseşte sub ape, ci la 420 de metri sub nivelul mării) şi pentru faptul că are cea mai sărată apă din lume. Din păcate, lacul se retrage cu circa 90 de centimetri pe an. În curând, Marea Moartă nu mai poate păstra rolul de clepsidră care şi-a uitat boala pentru satisfacţia noastră, este pe punctul să dispară în întregime. În contrapartidă, visul, mai puţin generos, al iubitorilor de recorduri: pământul uscat cu altitudine joasă va fi la o cotă negativă şi mai ridicată faţă de nivelul mării; dacă turiştii vizitau “centrul spa” Ein Gedi, acum două decenii, mergând doar câţiva metri până la lac, acum sunt nevoiţi să parcurgă aproape doi kilometri. În general, locuitorii suportă două anotimpuri: din octombrie până în aprilie şi atunci când bate vântul fierbinte dinspre deşertul aflat la răsărit. Ameninţarea secetei a fost mereu o problemă, după cum o arată episodul cu proorocul Ilie (1 Regi, capitolul 18) , dar, în multe zone se verificau spusele “curgea laptele şi mierea”. Desigur, trebuie ţinut cont de faptul că, în antichitate, această parte a “semilunei fertile” era propice vieţii umane. Deşi climatul a devenit tot mai arid în ultimele două milenii înainte de Mântuitor, marea catastrofă s-a produs abia prin secolul VII-VIII după Cristos (părţi din Irakul şi Siria de astăzi s-au transformat în deşert). În sudul Palestinei, deşertul Negew (de astăzi) ocrotise, pe vremea lui Iosua, nu mai puţin de 17 oraşe...

 *

Dar deşertul din inima oamenilor? Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române s-au expus celor mai aspre critici. Faptul că sunt percepuţi într-un anume fel de către “colegii” greci, aparent doar în sensul “păstrării şi ocrotirii drep­turilor canonice şi pastorale”, nu îi absolvă pe niciunii de păcatul greu prin care au transformat “politica” într-un izvor de putere, carieră personală, influenţă şi bani. Să comunicăm avertismentul dureros: în viaţa noastră apar preoţi care, deşi ar trebui să fie însufleţiţi de dragoste curată către Dumnezeu şi către aproapele, se ocupă mai mult de binele lor (înseamnă să nu fii bun de nimic, dacă izbuteşti să fii bun doar pentru tine)...

*

Reîmprospătez filele de istorie... În septembrie 2010, aflându-mă din nou în Israel, cu intenţa de a cunoaşte şi diferiţi purtători de ideologie religioasă, am vrut „să simt pulsul” reprezentantului Patriarhiei Române la Ieru­salim, arhimandritul Ieronim Creţu. Prin doi preoţi romano-catolici (Iosif Dorcu şi Cristian Vacaru) i-am vorbit la telefon; din răspunsul fals-binevoitor, nu s-ar fi desprins o stare de ostilitate la adresa omului care doar îşi anunţase prezenţa. Tragi-comedia a început din momentul în care peste judecata şi comportamentul arhimandritului s-a instalat decăderea şi orbirea, un „cuplu” predestinat eşecului. În aşteptarea unei întâlniri la Ierusalim, „suficienţa nu are nevoie de lecţii, aşteaptă doar să fie provocată” – mi-am spus, propunându-mi să nu îmbrăţişez suficienţa; am vrut chiar imposibilul şi am programat o „descindere” în Ierihon; acolo, la aşezământul atât de disputat, mi-am făcut datoria de jurnalist

şi, cu voia lui Dumnezeu, l-am zărit pe arhimandritul Ieronim Creţu risipindu-se la vederea noastră... Tocmai de la oameni trebuie să începem orice referinţă. Găseşti după aceea timp să vorbeşti şi despre teologia sofisticată, despre istoria ecleziastică, să “ilustrezi” tema generală…

*

Aşezămîntul românesc din Ierihon produce un fel de “schismă” în lumea ortodoxă.  De fapt, dincolo deorice produce intoleranţă... Pare adevărat că unele lucruri nu pot fi înţelese, de la început, aşa cum trebuie. Ce s-a ridicat s-a făcut din donaţii, din contribuţii ale credincioşilor, din investiţii, prin vânzare de obiecte religioase, dar şi din bani proveniţi de la guvernul României. Iniţial, construcţia aşezământului românesc a început pe un teren de 800 de metri pătraţi, donaţie de la un român stabilit în Ierihon; acesta a lăsat prin testament Patriarhiei Române pământul, “cu scopul de a servi ca metoc”, un loc dedicat pelerinilor care vor vizita locurile sfinte. Pentru că terenul nu era suficient, Patriarhia Română a cumpărat şi pământurile limitrofe, ajungând să deţină 3.000 de metri pătraţi. Drumul demersurilor şi stăruinţelor diplomatice, parcurs de la eliberarea primului act de proprietate/autorizaţia de construcţie şi funcţionare a Aşezământului din Ierihon până la realizarea proiectului, ridicarea efectivă a construcţiilor, a scos la lumină oameni trimişi de Dumnezeu care au ajutat fie financiar, fie cu muncitori şi materiale de construcţii pentru a suplini lipsurile apărute. În 2000 a fost sfinţit altarul paraclisului în prezenţa regretatului Teoctist, dar şi a altor membri ai Sinodului BOR aflaţi în Ierihon (din delegaţie făcea parte şi Daniel). Construcţia se ridicase după ce ierarhii români obţinuseră binecuvântarea patriarhului de atunci al Ierusalimului; fără binecuvântarea lui Diodor nu puteau începe lucrările la aşezământul românesc de la Ierihon; mai mult, fără binecuvântarea acestuia nu s-ar fi putut face sfinţirea paraclisului.
Încă ceva, fie şi prin metoda comparaţiei... Ruşii au în Ţara Sfântă 10 (zece) mănăstiri şi aşezăminte. Patriarhul Daniel, aşa cum îl ştim, a început să facă şi diplomaţie bisericească cu tentă naţionalistă, a reactivat trei mitropolii în Basarabia fără să se teamă de Kremlinul pravoslavnic etc.

*

Totul îmi aminteşte de o parabolă talmudică; aceasta arată caracterul paradoxal al modului în care îl percepem pe celălalt. Se spune că doi oameni au coborât, pe horn, într-o casă. Unul s-a murdărit pe faţă de funingine, celălalt nu. Văzînd faţa celui curat, al doilea, incapabil să-şi închipuie că ar putea fi murdar, nu şi-a spălat faţa înegrită. În schimb, cel curat (primind şocul vizual al feţei murdare) a început să creadă despre sine că nu este în regulă, spălîndu-şi faţa… Atâta despre creştinii ortodocşi şi despre gâlceava lor din ţinutul Ierihonului.

*

Dar nimic despre ceilalţi? Doar clişee, doar stereotipuri care "focalizează" fundamentalismul şi terorismul? Fără îndoială, aici se relevă una din particularităţile uimitoare ale civilizaţiei islamice. Gustave Le Bon a rostit pentru posteritate: „Naţiunile nu au cunoscut cuceritori mai îndurători şi mai toleranţi cum au fost arabii, precum şi nicio religie mai tolerantă ca religia lor.” Cercetătorul american Druper afirma, la rându-i: „Musulmanii din epoca timpurie a califatului nu s-au limitat doar la tratarea savanţilor creştini nestorieni şi evrei cu respect; ei le-au încredinţat multe activităţi importante şi funcţii în stat. Harun Ar-Raşid a pus toate şcolile sub controlul lui Yuhanna ibn Masawayhi, fără să dea vreo atenţie ţării din care provenea savantul şi nici religiei sale, ci doar poziţiei sale în domeniul ştiinţei şi al cunoaşterii”. Istoricul Welz afirmase, în studiul său despre învăţăturile Islamului: „Ele au pus bazele unei cooperări drepte şi generoase şi au insuflat oamenilor spiritul generozităţii şi al toleranţei, după cum au şi trăsăturile aplicabile ale umanismului. Ele au creat o comunitate de oameni la care cruzimea şi nedreptatea socială se manifestă într-o măsură mai mică decât la orice altă comunitate care a precedat-o”; tot Welz adaugă, vorbind despre Islam: „El este plin de spiritul blândeţei, al toleranţei şi al frăţiei”. Iar Sir Mark Sies afirmă, descriind Imperiul Islamic din perioada lui Harun Ar-Raşid: „Creştinii, păgânii, evreii şi musulmanii acţionau deopotrivă în slujba guvernului”. E. Levi-Provenscal scrie în lucrarea sa Spania musulmană în secolul al X-lea: „Secretarul însărcinat cu protejarea nemusulmanilor era deseori creştin sau evreu, iar funcţiile erau deţinute de creştini şi evrei şi ei lucrau pentru stat în treburile administrative şi militare, iar unii evrei îl reprezentau pe calif în misiunile din statele Europei occidentale”. Reno, în Istoria invaziilor arabe în Franţa, Elveţia, Italia şi insulele din Marea Mediterană, insistă asupra faptului că:„Musulmanii din oraşele Andaluziei îi tratau pe creştini foarte bine. La rândul lor, creştinii ţineau seama de sentimentele musulmanilor şi le făceau circumcizie copiilor şi nu mâncau carne de porc”. Iar Arnold a afirmat, vorbind despre doctrinele religioase ale „sectelor creştine”: „Principiile toleranţei islamice au împiedicat astfel de fapte care conţineau în ele nedreptate. Mai mult decât atât, se deosebeau de alţii prin faptul că se străduiau să-i trateze pe creştini cu dreptate”. Un exemplu în acest sens: după cucerirea Egiptului, ya’qubiţii s-au folosit de prilejul îndepărtării autorităţilor bizantine pentru a lua bisericile ortodocşilor, însă musulmanii le-au redat ulterior stăpânilor de drept, după ce ortodocşii au făcut dovada că le-au aparţinut lor”. Dacă observăm toleranţa care s-a extins în acest fel asupra supuşilor creştini ai musulmanilor, la începutul cârmuirii islamice, nu pare foarte credibilă ideea conform căreia sabia a fost elementul ce i-a convertit pe oameni la Islam. Patriarhul Antiohiei, Mihail cel Mare, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea, adică la cinci secole după ce bisericile orientale au intrat sub cârmuirea islamică, a afirmat, referindu-se la toleranţa musulmanilor şi la persecutarea bisericilor orientale de către bizantini: „Acesta este motivul pentru care zeul răzbunării, cel care deţine forţa şi atotputernicia, cel care schimbă mersul omenirii după voinţa sa şi-l ridică pe cel josnic, atunci când a văzut relele Imperiului Bizantin care a recurs la forţă, ne-a jefuit bisericile şi ne-a lipsit mănăstirile de toate proprietăţile şi ne-a persecutat fără pic de milă şi îndurare, i-a trimis pe fiii lui Ismail (arabii) din Sud (Peninsula Arabă) pentru a ne izbăvi de tirania bizantinilor. Realitatea este că am suferit pierderi din cauza luării bisericilor noastre catolice care au fost date locuitorilor din Calcedon; aceste biserici au rămas de atunci în stăpânirea lor. Dar când oraşele s-au predat arabilor, aceştia au lăsat fiecăreia dintre aceste secte bisericile pe care le-au găsit în stăpânirea lor. În vremea aceea ne-au fost smulse Biserica Mare din Homs şi biserica din Hawran. Cu toate acestea, nu a fost un lucru neînsemnat faptul că am scăpat de brutalitatea Imperiului Bizantin, de persecuţiile lui, de zelul lui violent împotriva noastră şi că ne aflăm în siguranţă şi în pace”...

*

Credinţă, toleranţă, perseverenţă, tenacitate, curaj – sunt nume diverse, exprimând toate (şi fiecare în parte) identificarea, contopirea cu ideile generoase ale umanităţii care crede. Nu numai recunoaşterea, politicoasă, acordată asemănării altora cu noi înşine, dar şi recunoaşterea – în egală măsură – a virtuţilor şi greşelilor noastre, a virtuţilor şi greşelilor venite dinspre alţii...

Nicolae Tomescu