„Binele şi Răul”, ca pretext...

Nicolae Tomescu

„Binele şi Răul”, ca pretext...
 

28 aprilie 1937: S-a născut Saddam Hussein, preşedinte al Irakului în perioada 1979-2003 şi prim-ministrul acestei ţări între 1979-1991 şi 1994-2003. Mort, prin execuţie, în 2006.

***

Nu numai occidentalii, dar şi o parte a publicului din România, consideră că se cuvine desfiinţat caracterul ideologic prăfuit al revendicãrilor arabe; eliberarea începe însă cu trebuinţa nesublimată acolo unde ea este mai întâi reprimată. Dacă acţiunile unor arabi creează confuzie, studiul istoriei ar putea oferi câteva lămuriri. Într-adevăr, mare parte din neliniştea provocată se explică prin energia negativă degajată de nemulţumirea (chiar furia) arabilor. Ei nu pot uita că diferite regiuni s-au găsit timp de secole sub dominaţie otomană, dominaţie urmată de colonialismul introdus de marile puteri occidentale. Imaginea acelor timpuri ale triumfalismului arab a pus în mişcare liderii moderni, ei acţionând deseori în detrimentul ţărilor pe care le guvernau (sau le guvernează).
 

***

Există grade de autenticitate în numeroase studii, unele apărute în România. Am pierde din vedere scopul dacă ne-am propune să analizăm întreaga experienţă istorică a teritoriului invocat* Aveţi la dispoziţie excelenta cronologie înscrisă cărţii lui Constantin Daniel: Civilizaţia asiro-babiloniană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981*.

Nabucadnezar(...) a fost gonit de oameni şi mânca iarbă precum boii(Cartea lui Daniel, 4:33) Fiu al lui Nabopalassar, Nabucadnezar (în Biblie – Nabucodonosor) domneşte între 605-562 î.Cr. El continuă opera de restaurare şi înfrumuseţare a Babilonului, reface templele E-sangila şi E-temenanki, canalele şi zidurile marii metropole mesopotamiene. Din punct de vedere strategic, se remarcă înălţarea la nord de Babilon a zidului de apărare între Tigru şi Eufrat, pentru a opri atacurile venite dinspre nord. Nabucadnezar a lăsat şi numeroase inscripţii care descriu luptele sale din Siria şi Palestina. Din textele iudaice aflăm despre cucerirea şi distrugerea Ierusalimului, capitala statului Iuda (avem menţiuni şi în Cronica neobabiloniană). Regelui Iudeii, Sedechia, i se scot ochii (chaldeenii fiind responsabili de acest gest), fiii regelui sunt înjunghiaţi, Templul este jefuit şi ars. Se apreciază că prin războiul său împotriva statului Iuda dar şi a Tyrului, a oraşului-stat Askalon, Nabucadnezar urmărea să-şi întărească frontiera cu Egiptul, în vederea unei expediţii în Valea Nilului. Prin supunerea micilor state semite din Palestina, Nabucadnezar (intitulat rege al dreptăţii, având încredinţate popoarele de către zeul Marduk) întemeiază un imperiu care se întinde de la hotarele Egiptului până la Insula Tilmun (Bahrein). Nabucadnezar moare în 562 î.Cr., după ce a domnit peste 40 de ani. Cu toate păcatele sale, nu poate fi considerat, nici pe departe, cel mai crud rege al Mesopotamiei antice. Pentru acordarea acestui „titlu”, ne stau la îndemână alte exemple. Primul îl priveşte pe Tiglatpileser I (aproximativ lll6-1078 î.Cr.) cel care readuce supremaţia asiriană în întreaga Mesopotamie. Textul cuneiform (înscris pe o prismă în opt coloane de 50 cm înălţime, găsit la temelia templului zeului Anu-Adad) descrie primii cinci ani de domnie ai acestui rege. Sunt înfăţişate toate războaiele lui Tiglatpileser I. Faptele sale au rămas ca exemple şi modele pentru stăpânitorii atât de cruzi ai Asiriei, care au domnit în secolele IX-VII î.Cr. şi au făcut să tremure toată Asia Anterioară. Căci oştirile Asiriei atacau cu stindardul zeului Assur şi nu cunoşteau mila, jefuiau, ardeau, nimiceau, tăiau, zdrobeau şi ucideau oameni cu metode sadice. Groaza şi spaima demoralizau inamicul chiar înainte de începutul luptei*_ ApudConstantin Daniel, op. cit.  *  
 

***

S-ar părea că autoproclamatul „preşedinte pe viaţă al Irakului” a fost moştenitorul regilor cruzi şi însetaţi de sânge din Mesopotamia antică. Când agenţii Serviciului de informaţii al Israelului au oferit o mostră a scrisului de mână purtând semnătura lui Saddam Hussein, experţii grafologi rămâneau bulversaţi. Un analist afirmase că autorul rândurilor suferă de o megalomanie severă, cu simptome pronunţate de paranoia. Adevărat, grafologia este considerată un domeniu situat la marginea ştiinţei – în orice caz, la mai mare distanţă de judecata ştiinţifică decât psihiatria – dar ea probează dovada suplimentară că Saddam îşi orienta, prin diferite forme, pulsiunile agresive împotriva personalităţii. Unii autori susţin: precum înaintaşii săi, Saddam a fost fără îndoială nebun. Aş spune că a fost, mai curând, omul dispus să facă orice pentru a dobândi ceea ce doreşte. Mai cred că aspiraţia lui esenţială a vizat dominaţia asupra Orientului Mijlociu. Într-o măsură chiar mai mare decât a reuşit să o determine Nabucadnezar... Extrem de şiret, cu sânge rece, isteţime uşor bolnăvicioasă – a exclamat un diplomat englez care îl întâlnise pe Saddam Hussein. Viaţa oamenilor nu înseamnă nimic pentru el, modifică jocul complex al politicii din Orientul Mijlociu, pocnind din degete... Un alt diplomat mărturisea: Saddam face doar ceea ce crede că este eficace. Nu se lasă condus de ideologie sau capriciu. Îşi calculează cu rigoare fiecare pas. Este pur şi simplu un pragmatic brutal şi isteţ. Dan Goodgame, corespondentul revistei „Time”, adăuga: întâlnindu-l, un vizitator este izbit de ochii săi; îţi trezesc spaima, sunt în acelaşi timp reci şi fără remuşcări, precum ochii şarpelui în faţa prăzii. Sunt ochii unui ucigaş.
Originile instinctului criminal al lui Saddam Hussein îşi au rădăcinile în Takrit, localitate situată la 160 km nord de Bagdad. Născut în 1937, fiul unor ţărani, a rămas orfan la vârsta de nouă luni, fiind apoi crescut de unchiul său Kairallah Talfah. Ultimul, ofiţer în armata irakiană, ura dominaţia britanică asupra regimului-marionetă al monarhiei irakiene* Trei regi au alcătuit dinastia Haşemită: 1921-1933, Faisal I; 1933-l939, Ghazi I; 1939-1958, Faisal II (în perioada 4 aprilie 1939 şi 2 mai 1953, sub regenţa unchiului său, emirul Abdul Illah). Între 14 februarie şi 2 august 1958, Irakul s-a unit cu Iordania în Federaţia Arabă; între 19 mai şi 14 iulie 1958, prim-ministrul Federaţiei a fost Nuri as-Said, iar în scurtul interval 18 mai-14 iulie 1958 Ahmed Mukhtar Babah a deţinut funcţia de şef al cabinetului provincial. La 14 iulie 1958, monarhia este înlăturată, Irakul proclamându-se republică*. Tânărul Saddam a învăţat, din faşă, căile intrigii şi atacului pe furiş (Talfah a jucat un rol în lovitura de stat anti-britanică din 1941). Impresionat de acest joc periculos, viitorul dictator nu frecventase cursurile şcolare până la vârsta de 9 ani. Mai târziu, s-a înscris pentru admiterea în elita Academiei Militare. Din Bagdad, Saddam s-a trezit respins datorită calificativelor sale foarte modeste. Era o lovitură cumplită, resimţită în interiorul fiinţei lui Saddam Hussein, determinând obsesia pentru folosirea forţei militare (am preluat ideea de la analiştii israelieni). Deşi, în timp, Saddam părea încântat să apară îmbrăcat în uniformă militară, acest lucru s-a petrecut după ascensiunea lui la putere, după ce şi-a atribuit calitatea de general. Drumul ales pentru a lupta? Asasinatul... Ca student, s-a înscris în Partidul Baas, mişcare socialistă pan-arabă şi grupare subversivă anti-occidentală. Partidul l-a desemnat să facă parte dintr-o echipă care trebuia să-l asasineze pe conducătorul militar irakian Abdul Karim Kassem* Între 14 iulie 1958 şi 8 februarie 1963, şef al Consiliului de Stat a fost Mohammad Najib ar-Rubai, iar Abd al Karim Kassem – conducătorul efectiv din perioada amintită, fără a fi preşedinte*. Saddam şi acoliţii săi au pulverizat vagonul în care staţiona, de regulă, Karim Hassem şi care traversa în viteză Bagdadul, dar au greşit ţinta... De altfel, bodyguarzii uciseseră câţiva atentatori, Saddam ieşind cu faţa curată (doar un glonte în piciorul stâng). În cuvinte glorificatoare înscrise hagiografiei personale, adevărul despre evenimente este mai puţin dramatic: El şi-a extras glonţul cu un brici îmbibat în iod, apoi s-a deghizat într-un beduin, a trecut înot Tigrul, a furat un măgar traversând cu acesta deşertul Siriei, dar a fost capturat până la urmă şi închis... Ultimele cuvinte din hagiografie conturează imaginea preşedintelui egiptean Gamal Abdel Nasser, exponent charismatic al pan-arabismului (Nasser l-a ajutat pe Saddam să se transfere la Cairo). La 25 de ani, îl găsim pe Saddam într-o postură mai puţin obişnuită: studiază dreptul. Dar inima lui se afla în altă parte. Acordând credit unei „anecdote”, Saddam Hussein s-a simţit exasperat atunci când, la Cairo, colegii săi de studii, stând în jurul unor cafele, dezvăluiau câteva aspecte ale politicii locale. De ce argumentaţi? – ar fi ţipat Saddam. De ce nu puneţi imediat mâna pe armă să-l împuşcaţi? Saddam s-a întors la Bagdad în 1963 şi a început să organizeze o miliţie a Partidului Baas. La 8 februarie, acelaşi an, Partidul prelua puterea, dar despre caracterul permanent al acesteia nu se poate vorbi decât din 1968. Sub conducerea generalului Ahmed Hassan al Bald, omul care deţinea controlul real asupra puterii era Saddam. Punând lucrurile la punct şi în familie, el s-a căsătorit cu Sajida Talfah, fiica ofiţerului care îl îngrijise. Prin retragerea lui al Bakr (1979), iată-l pe Saddam asumându-şi întreaga responsabilitate a conducerii. Noul preşedinte celebra, prin ordin, executarea celor 21 de membri ai Cabinetului, incluzându-l pe unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, sub acuzaţia dubioasă de trădare: El, care mi-a fost atât de apropiat, este atât de departe de mine atunci când greşeşte, ar fi spus Saddam. „Amnesty International” estimase la câteva sute numărul anual al execuţiilor din Irak şi faptul că poliţia secretă se afla pretutindeni. Tortura a devenit un fapt obişnuit. Delictele minore erau pedepsite cât se poate de aspru.
 

***

Nicolae Tomescu

Saddam s-a distins de ceilalţi conducători ai ţărilor arabe prin faptul că nu părea deloc mulţumit să poarte titlul de Preşedinte. El avea viziunea – unii îi spun amăgirea – grandorii personale şi măreţiei Irakului.
Irakul cunoscuse următorii preşedinţi: între 8 februarie 1963-13 aprilie 1966, Abd al Salim Mohammad Aref; Abd ar-Rahman Mohammad Aref (16 aprilie 1966-17 iulie 1968); Said Ahmed Hassan al-Bakr (17 iulie 1968-16 iulie 1979) şi, din 16 iulie 1979, Saddam Hussein... De fapt, din 10 mai 1969 se unifică funcţiile de preşedinte şi de prim-ministru. Tendinţa de concentrare a puterii nu reprezintă invenţia absolută a lui Saddam Hussein.

***

Încă din 1980, Saddam aproape că şi-a adus regimul la ruină atacând Iranul. Cândva, el îşi căutase refugiul la ayatolahul Khomeiny. Acesta l-a izgonit din Iran, sub presiunea Şahului. Conflictul iraniano-irakian nu trebuie privit doar ca o dispută teritorială. Într-un fel, preşedintele irakian a fost provocat de ayatolah, care începuse să numească blasfemie regimul lui Saddam (conducătorul irakian este musulman sunnit, deşi mulţi compatrioţi aparţin ramurii rivale şiite). Răspunsul s-a concretizat prin invadarea Iranului. Conştient de puterea sa, prea încrezător însă că echipamentul sovietic din dotarea armatei va pulveriza miliţiile ayatolahului, Irakul a primit o replică dură şi a apelat la gaze toxice, armă oribilă scoasă în afara legii bătăliilor după Primul Război Mondial. Atunci când lupta cu Iranul, Saddam a prevăzut şi războiul împotriva rebelilor kurzi* Dictatorul a ordonat folosirea gazelor toxice şi aceasta nu împotriva unor soldaţi, ci a civililor (femei şi copii)*. „Primul război din Golf” a însemnat pentru Irak pierderea a 75.000 până la 150.000 de vieţi şi ruinarea economiei. Pentru a reface ţara era nevoie de mai mult petrol, iar atunci când Kuweitul s-a intersectat cu planurile sale, Saddam a hotărât invazia.
 

***

Sunt date care populează câmpul reprezentărilor. Acesta ni-l înfăţişează pe Saddam nu atât de popular pe cât de temut ca om, nemilos în intenţia de a-şi prezerva puterea. Chipul său era omniprezent (uneori, portretele aveau câţiva metri înălţime, acoperind aproape faţada unui bloc). Tabloul său spânzura în fiecare birou, în fiecare magazin, chiar şi în majoritatea locuinţelor particulare, de teama poliţiei secrete. Cei care nu s-au conformat, au plătit... Se povesteşte că un bătrân general l-ar fi prevenit pe Saddam în legătură cu marile prejudicii pe care le-ar aduce Irakului un atac ordonat de dictator; Saddam l-a invitat pe general în camera învecinată, pentru a discuta chestiunea. „În spatele uşilor închise” a răsunat o împuşcătură. Saddam s-a reîntors de unul singur, punându-şi pistolul în toc.
 

***

La 2 august 1990, irakienii republicani s-au ridicat, chipurile, împotriva suveranităţii monarhice. De fapt, s-au aşezat în Kuweitul fertil şi copt, umflat cu rezerve uriaşe de petrol şi de bani peşin, mândrindu-se totodată cu acea calitate de excelent port la Golful Persic; dar complet incapabil să opună rezistenţă împotriva maşinii (expertei maşini) de război irakiene. Înaintea tuturor soldaţilor săi, Saddam Hussein, flămând de bani, lacom şi în privinţa dominaţiei regionale, ştia că trecerea frontierei poate să reprezinte un fel de plimbare. Aşa a şi fost. În 12 ore, Kuweitul aparţinea Irakului. Cu o scurtă zburdălnicie prin deşert, Imperialul Preşedinte a dublat cantitatea de petrol aflată la dispoziţia Irakului, punând sub controlul său aproape 20% din rezervele cunoscute ale lumii. Doar Arabia Saudită, cu un procentaj de 25%, dispunea la data respectivă de mai mult petrol. Saddam şi-a întărit pretenţiile în privinţa poziţiei de mult râvnite – aceea de stăpân al lumii arabe. Pentru un timp, întreaga lume s-a cutremurat în faţa puterii lui brute. Nimeni, de la strălucitorul comandant militar Nabucodonosor (care a domnit peste Imperiul Noului Babilon cu mai bine de două milenii în urmă-n.n.) nu guvernase Bagdadul de o asemenea manieră, au comentat media din Occident. Era în măsură Saddam Hussein să susţină puterea după care tânjise şi de care se temea atâta lume? Trecând la o examinare riguroasă, este suficient de clar că această ultimă pretenţie (dacă ne raportăm la Saddam) nu îşi merită decât o parte din semnificaţii.
 

***

Vineri, 12 aprilie 1991, agenţiile internaţionale de presă anunţau, pe temeiul reacţiilor diplomatice, că Războiul din Golf a luat sfârşit în mod oficial. Irakul recunoştea documentul‑rezoluţie elaborat de ONU, în care sugestia americană de rezolvare a problemelor „postbelice” devenise precumpănitoare* Perorând încă prin ambasadorul Abdul Amir al Ambari, care denunţa, în termeni voalaţi, tragismul situaţiei generaţiilor irakiene sacrificate ca urmare a impunerii unor decizii drastice*.Mulţi simţeau nevoia să exclame, precum au făcut‑o la finalul campaniei întreprinse de forţa multinaţională: „Binele a învins Răul!” Mi‑am amintit însă repede că o astfel de exclamaţie trimite, prin consecinţa formulării şi mai ales semnificaţiile sale, la o „mică” doctrină. Cea avându‑l creator pe Mani, supranumit Babilonianul* Născut în secolul al III‑lea d.Hr., Mani revine, deseori, în actualitate, nu numai pentru faptul că ruinele anticului Babilon se află la mai puţin de 200 km. de Bagdad, ci mai ales pentru acea „revelaţie” care i‑a permis să‑şi articuleze doctrina. După el, la originea universului s‑au aflat două principii antagoniste: Binele şi Răul, lumina şi obscuritatea (întunericul), principiile fiind situate în regiuni diferite: Binele la nord, Răul la sud. La un moment dat însă, ele vor intra în conflict, din cauză că întunericul va încerca să acopere lumina. Aceasta din urmă a reuşit să se elibereze din tenebre, efortul său fiind unul simbolic.*Jean‑Paul Guetny a văzut primul, în rezumarea doctrinei lui Mani, la peste 17 secole după elaborarea ei, un gen de anticipare şi derulare a conflictului din Golf. Începând cu 11 august 1990, Saddam Hussein nu ezita să apeleze la Jihad. Potrivit concepţiei sale, protagoniştii simbolizau: pe de o parte, Binele (credincioşii fervenţi, adică musulmanii care îi susţineau politica), iar de cealaltă parte, Răul (cu alte cuvinte, necredincioşii, infidelii, ateii, occi­dentalii şi „trădătorii” arabi).  Pe frontul credinţei, George Bush nu a rămas dator. Dincolo de faptul că l‑a taxat pe dictatorul irakian drept „al doilea Hitler, dublat de o natură anormală”, preşedintele S.U.A. a proclamat ziua de 3 februarie „Ziua naţională de rugăciune pentru triumful păcii”; afirmând că „acţionează de partea lui Dumnezeu” şi vorbind despre războiul din Golf ca despre “o luptă dintre Bine şi Rău”. Nu este declaraţia preşedintelui american o expresie a maniheismului, chiar dacă Bush simbolizează puterea raţională, democratică şi, în parte, umană* Ordinea politică liberală (internaţională) promovată de americani este mai puţin violentă, dar faptul că puterea se mani­festă sub forme noi, nu înseamnă că ea va înceta să existe şi nici că va renunţa să creeze o ierarhie a celor care contează şi a celor care nu contează. În consecinţă, cei puternici vor continua să facă ce pot, iar cei slabi ceea ce trebuie (Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei?)?*

Responsabilii Washingtonului şi media occidentale l‑au comparat pe Saddam Hussein cu Hitler sau – ţineţi‑vă respiraţia! – cu Ceauşescu, etichetându‑l drept „cel mai periculos om din lume”. Aş dori să nuanţez: occidentalii nu vor să recunoască faptul că aproape şi‑au ales „un nou Hitler”, furnizându‑i armament. Sugestive mi s‑au părut cuvintele sociologului Edgar Morin: „Asterixul irakian s‑a hrănit cu poţiunea magică occidentală”.
 

***

Fără a fi adeptul logicii simplificatoare, se poate admite că „fiecare parte” foloseşte elemente ale maniheismului. Fiecare vrea să convingă că se află de partea Binelui (binelui lor) împotriva Răului (răului celorlalţi). Dacă, dintr‑o anumită pers­pectivă, prin moartea lui Saddam „Binele a învins Răul”, nu înseamnă că marile probleme ale Orientului Mijlociu au dispărut. Numeroase revendicări rămân nerezvolvate, insinuându‑se ideea că nu luase sfârşit lupta pentru recunoaştere, voinţa de a‑ţi risca viaţa pentru un ideal. Unele fapte au pus (şi scot) în lumină îndrăzneala, curajul, idealismul, cele mai multe însă calculul economic, politico‑strategic, militar. Un conflict la scară mare trebuie să implice state mari „prinse încă în angrenajul istoriei”(potrivit expresiei lui F. Fukuyama). Asemenea state au populat scena conflictului din Golf. De atunci, oferă ele dovada că doresc să iasă dintr‑un registru istoric pentru a‑şi croi drum spre un altul?

Nicolae Tomescu

Şocul viitorului; Al Treilea Val; Puterea în mişcare

Nicolae Tomescu

Trilogia la care fac referire porneşte de la premisa că schimbările în mare viteză ale „actualităţii” nu apar atât de haotice sau arbitrare pe cât suntem condiţionaţi să credem. Dincolo de relatările mass-media,există configuraţii distincte, chiar forţe identificabile care le conturează. Odată înţelese respectivele configuraţii şi forţe, devine posibilă abordarea lor strategică, în locul uneia bazată pe întâmplare şi intuiţie.

„În mod evident şi sesizabil pentru fiecare dintre noi, schimbarea a devenit o dominantă a civilizaţiei actuale”^[1]. Este adevărat că schimbarea a existat întotdeauna, ea reprezentând în fond forma de existenţă a naturii, materiei, vieţii. Accelerarea  ritmului şi amploarea sa o fac însă mai preocupantă şi mai presantă. Iată de ce, fără a subscrie integral perspectivei  gânditorului american Alvin Toffler – acesta consideră schimbările constituite într-un proces prin care viitorul invadează viaţa oamenilor, iar resorturile diferitelor crize ca părţi ale unui fenomen de apariţie a unei noi civilizaţii – editorialul încearcă, prin analiza (sumară) a celor trei lucrări: Şocul viitorului, Al treilea val, PowerShift, să schiţeze tabloul general al „lumii contemporane” şi să desprindă, pe baza consideraţiilor proprii – semnificaţia mutaţiilor socio-culturale.

În acest sens, lucrările menţionate „au meritul principal de a încerca să integreze şi să sintetizeze în mod coerent faptele, evenimente, realităţi fără nici o legătură aparentă între ele”^[2], dar care explică, în ultimă instanţă, esenţa, natura şi direcţiile schimbării. Ele sunt menite să se îmbine nu ca un început şi un sfârşit (continuare), ci ca părţile complementare ale unui tot mult mai vast. Deşi fiecare este cu totul diferită, una aruncă lumina asupra celeilalte. Reclamând anumite schimbări, Şocul viitorului relevă preţul pe care trebuie să-l plătească pentru schimbare fiecare individ şi societatea în ansamblu, cartea fiind axată pe procesele schimbării, nu pe direcţiile ei. În Al treilea val obiectivul este inversat, analiza concentrându-se mai mult asupra destinaţiilor către care ne poartă schimbarea. Powershift, asemenea celor două „predecesoare” ale sale, compune o sinteză clară şi inteligibilă, o imagine a noii civilizaţii care „se răspândeşte pe suprafaţa întregii planete”.

Pentru a înţelege Şocul viitorului, cititorul trebuie să-l proiecteze pe ecranul enorm al societăţii americane. „Cartea este un produs tipic al ambianţei americane la şfârşitul anilor ’60, când mutaţii demografice de amploare fără precedent au dus la sufocare urbană, când răsturnări bruşte în modul de viaţă determinate de revoluţia tehnologică s-au împletit cu explozia rasială şi rebeliunile din universităţi, şi când pe deasupra acestor fenomene a izbucnit criza ecologică ameninţătoare pentru însăşi existenţa umană”. Meritul lui Toffler este de a fi reuşit să prindă aspectele caracteristice noii fenomenologii sociale, operând pe întrega gamă extraordinar de diversă a rapidelor transformări post-moderne în producţie, comunicaţii, transporturi, informaţii şi a schimbărilor pe care acestea le produc în ritmul de viaţă al omului, în deprinderile şi habitudinile sociale, în organizaţiile şi instituţiile sociale, în plan cultural… Pentru Toffler, devine o banalitate să afirmi că societatea trece prin „a doua revoluţie industrială”, evenimentele contemporane iradiind mereu, eliberându-se o forţă socială cu totul nouă – un curent de schimbare atât de acccelerat – încât influenţează noţiunea noastră de timp, revoluţionează tempoul vieţii zilnice; această acceleraţie stă la baza „impermanenţei” (a tranzienţei) care pătrunde în conştiinţa umană şi o condiţionează, afectând în mod radical raporturile noastre cu oamenii, lucrurile, întregul univers de idei, artă şi valori.^[3] Tranzienţa – scurtarea impusă a relaţiilor umane – îşi are reflecţie şi în interiorul omului, nu este doar o condiţie a lumii exterioare. Noile descoperiri, tehnologii, noile structuri sociale în lumea exterioară irump în existenţa noastră sub forma unor ritmuri accelerate de schimbare, pregătind condiţiile pentru acea boală socială cu un mare potenţial de distrugere: „Viitorul a devenit nu numai preocupant, ci şi presant. Presaţi de evenimente, de schimbări care se petrec cu repeziciune, de realităţi explozibile, suferim cu toţii de impactul cu o adevărată boală socială – şocul viitorului”^[4]. Observator atent al realităţii, Toffler consideră că multe procese sociale „încep” să oscileze nebuneşte, desfăşurându-se necontrolat şi rezistând eforturilor umane de a le ghida; reţinem tocmai prezentarea pregnantă a acestui „cancer al istoriei”(conflict între o tehnologie avansată şi o societate oarecum “întârziată”).

Al treilea val ia în discuţie „modificarea industrialismului” şi apariţia unei noi civilizaţii, „cea mai mare răsturnare socială, cea mai profundă restructurare creatoare din toate timpurile”^[5]. Tentativa de definire a conceptului de val are în vedere unele componente specifice, unele structuri proprii. Pentru crearea modelului sistematic – în analiza civilizaţiilor – Toffler sesisează trăsături esenţiale. Astfel, fiecărei civilizaţii îi corespunde şi o sociosferă formată dintr-o ţesătură de instituţii sociale aflate în conexiuni reciproce. Având loc schimbări fundamentale la câteva nivele ale civilizaţiei, un alt concept central este cel de demasificare socială. În termenii unei analogii biologice, societatea devine tot mai diferenţiată, ca diferenţiere celulară, totul mişcându-se mai repede, această mişcare producând o creştere a metabolismului în sistem. Caracterizând schimbarea prin metafora valurilor (tocmai pentru a transmite ceva din forţa, amploarea şi dinamismul schimbărilor, ale presiunilor şi conflictelor pe care le declanşează aceste schimbări), Toffler operează o introspecţie în structurile paralele ale tuturor „naţiunilor industriale”, în scopul înţelegerii valurilor de schimbare. Pentru el, Al treilea val, care zdruncină structurile industriale, deschide perspective fantastice de reînnoire socială şi politică, instituţiile noi urmând să înlocuiască structurile integratoare învechite, sufocante şi nefuncţionale. „Codul secret care a progamat civilizaţia industrială (format din şase principii: standardizarea, specializarea, sincronizarea, concentrarea, maximizarea şi centralizarea), a produs apariţia unei vaste, rigide şi puternice instituţii birocratice… Prin acţiunea integratoare – inclusiv în plan social – s-a distrus viaţa şi cultura de comunitate...”^[6]. Fiecare din aceste principii este atacat de forţele celui de-al treilea val, fiind asaltate şi elitele care continuă să aplice aceste principii, „căci ascensiunea noilor civilizaţii contestă toate cercurile conducătoare din cea veche”. Presiunile venite din afara „societăţii industriale” se asociază cu presiunile dezintegratoare din interioul sistemului. „Toate sistemele actuale” – afirma Toffler – „sunt în criză. Criza actuală, criza civilizaţiei industriale în ansamblu, aduce cu sine inflaţie şi şomaj în acelaşi timp (nu succesiv), aduce criză în sistemele de asistenţă socială. Lupta pentru redefinirea rolurilor între cele două sexe, estomparea liniei despărţitoare dintre rolurile profesionale, faptul că muncitorii reclamă tot mai insistent participarea la conducere, contribuie la dezagregarea structurii bazată pe roluri (care asigură coeziunea civilizaţiei industriale), de aici criza în cea mai fragilă structură primară: personalitatea umană”^[7]. „Descompunerea socială pe care o observăm creează patul germinativ din care răsare noua civilizaţie, perioada de tranziţie necesară fiind marcată de ample dislocări sociale”^[8]. Noile sisteme vor pune astfel în discuţie toate vechile domenii ale conducerii, ierarhiile sociale, diviziunea rolului celor două sexe, barierele între sectoare etc. Există un potenţial de schimbare socială uluitor în înaintarea spre un nou sistem de producţie; în noul context, devine posibilă revenirea la industria casnică pe o bază electronică superioară şi, odată cu ea, noul accent pe cămin, ca centru al societăţii. „Căminul familial îşi va redobândi rolul de unitate centrală a societăţii, unitate ale cărei funcţii sociale nu se vor reduce ci, dimpotrivă, urmează să crească”^[9]. Ideile pornesc, de fapt, de la investigarea realităţilor „industrialismului occidental”. Dar aspectele se cer analizate separat, cu atât mai mult cu cât trăim într-un univers economic, tehnologic, social, ideologic, cultural, etnic etc. Este adevărat, de cele mai multe ori întâlnim zeci sau chiar sute de curenţi de schimbare aflaţi în interacţiuni cauzale şi nu rareori aceştia se adună în confluenţi mai mari, în fluvii tumultoase (exemplul revoluţiei tehnologice, fenomen mondial ale cărui efecte se resimt). Pornind de aici, modelul lui Toffler are, prin ridicarea la pătrat a efectelor revoluţiei tehnologice, o însemnătate internaţională. Numai că tehnologia nu acţionează în mod direct asupra vieţii sociale, politice, culturale… Folosind metafora şi, prin puterea sa de creaţie, apelând la noi concepte, noi noţiuni, Toffler sintetizează şi deschide noi piste de investigaţie. În ideile, afirmaţiile şi fundamentele lui se întâlneşte însă şi utilizarea (insuficient de riguroasă) a unor termeni cu care operează; de exemplu, conceptul „val de schimbare” procedează la simplificarea laturii socio-culturale. Fără a nega importanţa populaţiei sau influenţa tehnologiei (ele coexistă simultan, alăturarea lor creează revoluţii), Toffler pare convins că revoluţia la care se referă este „mai profundă decât o revoluţie politică sau o restructurare a relaţiilor clasă, este transformare mai adâncă – o schimbare la nivelul civilizaţiei”^[10]. Schimbarea devine „rezultatul convergenţei schimbărilor, adesea influenţate şi de hazard”.

Desigur, nici o metaforă nu este completă. O recunoaşte însuşi autorul. Marile sinteze au fost pândite de pericolul unor simplificări excesive, al tiparelor, al judecăţilor prea puţin nuanţate, al valorilor polarizante, al aprecierilor biunivoce. De aceea, există în cărţile lui Toffler judecăţi, reflecţii, afirmaţii, ce pot fi acceptate integral, altele doar parţial (cu anumite amendamente), iar altele respinse. Valoarea lucrărilor sale constă în diversitatea problemelor sesizate, discutate şi avansate ca teme de reflecţie. Care este natura, esenţa, fluxul şi configuraţia schimbărilor – rămâne de discutat. Oricum, opera toffleriană se recomandă precum o lectură menită să incite: metafora de val sau conceptul de şoc al viitorului, critica civilizaţiei actuale, sesizarea impactului unor schimbări care vor interveni în planul tehnologiilor, al procesului de producţie, în viaţa de familie sau în societate, sesizarea tipurilor de nevoi ale omului modern, a nevoii de sens şi participare, a calităţii relaţiilor psihosociale, dezbaterea unor schimbări esenţiale pe care Toffler le întrevede în elemente de civilizaţie… Astfel,

Şocul viitorului  priveşte procesul schimbării – felul în care schimbarea afectează oamenii şi organizaţiile. Al treilea val se concentrează asupra direcţiilor schimbării – încotro ne poartă acestea. Puterea în mişcare tratează şi controlul schimbărilor care urmează – cine le va da formă şi cum; „este apogeul a douăzeci şi cinci de ani de efort pentru a găsi un sens uluitoarelor schimbări care ne propulsează în secolul XXI.”^[11] 

Iată de ce voi încheia reamintind ipotezele din care a izvorât Powershift:
„1.        Puterea este inerentă tuturor sistemelor sociale şi tuturor relaţiilor umane(…)
 2.        «Sistemul de putere» îi include pe toţi(…)
 3.        Sistemul puterii în orice societate e subdivizat în subsisteme de putere(…)
 4.        Aceeaşi persoană poate fi bogată în materie de putere acasă şi săracă în materie de putere la muncă(…)
 5.        Dat fiind că relaţiile umane se schimbă incontinuu, relaţiile de putere sunt şi ele în proces constant.
 6.        Deoarece oamenii au nevoi şi dorinţe, cei care şi le pot înplini deţin puterea potenţială (…)
 7.        Întrucât nevoile şi dorinţele sunt extrem de variate, modurile de a le satisface sau nega sunt şi ele foarte variate(…)
 8.        Violenţa care este folosită în primul rând pentru a pedepsi, este cea mai puţin versatilă sursă de putere(…) Cunoaşterea deţine puterea de cea mai înaltă calitate.
 9.        Relaţiile dintre clase, rase, sexe, profesiuni, naţiuni şi alte grupuri sociale sunt necontenit modificate de schimbările în structura populaţiei, ecologie, tehnologie, cultură(…)
10.       Conflictul reprezintă un fapt social inevitabil.
11.       Luptele pentru putere nu sunt în mod necesar rele.
12.       Fluctuaţiile provocate de transferuri simultane de putere în diferitele subsisteme pot converge spre a produce mutaţii radicale de putere la nivelul sistemului mai larg din care fac parte (…)
13.       (…) Echilibrul (subsistemelor de putere – n.n.) nu este neapărat o virtute.
14.       (…) Marile intrări de putere pot genera rezultate mărunte. Evenimente neînsemnate pot declanşa căderea unui regim(…)
15.       Şansa are importanţă. Cu cât este mai instabil sistemul cu atât mai multă importanţă poate avea şansa.
16.       Egalitatea de putere este o condiţie improbabilă(…)
17.       Inegalităţile de la un nivel se pot echilibra la un alt nivel(…)
18.       Este virtualmente inposibil ca toate sistemele şi subsistemele sociale să se afle simultan în perfect echilibru şi ca puterea să fie împărţită egal între toate grupurile(…)
19.       Egalitatea perfectă implică neschimbare, nu e numai imposibilă ci şi indezirabilă(…)
20.       Cunoaşterea este şi mai rău distribuită decât armele şi averea(…)
21.       Supraconcentrarea resurselor de putere este periculoasă(…)
22.       Subconcentrarea resurselor de putere este la fel de primejdioasă(…)
23.       (…) Baza morală de a judeca dacă puterea este supra- sau subconcentrată se leagă în mod direct de diferenţa între «ordinea socialmente necesară» şi «ordinea de surplus».
24.       (…) Ordinea impusă peste şi mai presus de cea necesară pentru funcţionarea societăţii civile, ordinea impusă numai pentru a perpetua un regim, este imorală.
25.       Există o bază morală pentru a ne opune sau chiar a răsturna statul care impune «ordinea de surplus».”^[12]

Nicolae Tomescu

---

[1] ApudIoniţă Olteanu, în “Prefaţă” la Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, pp. 1-2.
[2] Ibidem, p. 15.
[3] “(…) postmodernitatea ar coincide cu apariţia societăţii postindustriale, informatizate, o societate postmasificată, în care are loc criza structurilor sociale clasice; este asimilată cu «al treilea val al civilizaţiei», după cel al civilizaţiilor de tip agrar şi industrial; postmodernitatea este legată de emergenţa societăţii informatizate, cu toate caracteristicile ei cunoscute… (predominanţa noilor mijloace de comunicare, economie simbolică, cognitariat etc.)”. În plan cultural, Toffler constată o amplificarea cantitativă a publicurilor de artă, un interes mai pronunţat pentru fenomenul cultural, mai ales în spaţiul S.U.A. – Alvin Toffler, Consumatorii de cultură, Bucureşti, Editura Antet, 1997, p. 247.
[4] Alvin Toffler, Şocul viitorului, Bucureşti, Editura Politică, 1973, p. 108.
[5]Alvin Toffler, Al treilea val, Bucureşti, Editura Politică, 1983, p. 285.
[6] Ibidem, p. 284.
[7] Ibidem, p. 286.
[8] Ibidem, p. 412.
[9] Idem.
[10] Ibidem, p. 55.
[11] “Prefaţă de ordin personal”, în Alvin Toffler, Powershift, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 3.
[12] Op. cit., pp. 471-474.

Sistemul

Sistemul
(completări, dar nu sfârşit)

“Criza este o ocazie sau un instrument de cunoaştere”
(Jacqueline Barus-Michel, Florence Giust-Desprairies, Luc Ridel, CRIZE. Abordare psihosocială clinică, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 18).

***

Suntem în criză „din cele mai vechi timpuri şi până astăzi”. Doar că ratăm ocaziile şi folosim altfel de instrumente decât cele ale cunoaşterii...

***

Nicolae Tomescu

Ar trebui să mă eschivez de la diagnosticarea situaţiei în care cred că ne-am complăcut/ne găsim? Oricum, este punctul de plecare pentru orice judecată cu privire la unghiurile de incidenţă. Din nefericire, evoluţia atinge doar domeniul imaginaţiei, iar, atunci când se schimbă, lucrurile îmbracă, adesea, aspectul ilarităţii (mă raportez la destule momente de interpretare oficială a datelor şi faptelor reale).

Într-o zi, obişnuită pentru Sistem, mă „rugasem” de alţii să fie atenţi la primejdia combinată a indiferenţei şi agresivităţii faţă de cadrul legal, pe de o parte, a bigotismului, carierismului, laşităţii dogmatice, de cealaltă parte; desigur, mi-am semnat „condamnarea”: „Nu este greu de dedus ce se va întâmpla de acum înainte. Oamenii despre care am făcut vorbire se vor simţi obligaţi să aplice tot felul de stratageme. Când vor fi pe punctul să-şi piardă credibilitatea, vor realiza diversiuni; altfel spus, vor enunţa, brusc, ceva care nu are nicio legătură cu discuţiile şi reglementările normale, dar care dă impresia că ar avea vreo legătură şi ar fi un argument împotriva celui care nu se stăpâneşte. Aştept, cu încredere, tulburări(...), excese birocratice, campanii ostile într-un fel de presă, virusarea celor care nu mă cunosc şi sunt prea comozi pentru a trece dincolo de aparenţe etc. În fond, fiecare om înţelege ce vrea şi ce poate; fiecare se simte dator să facă ce a învăţat mai bine...”(23 iulie 2010, adresă oficială)
 

***

În trecut (pe care nu-l glorific, dar este mai curat decât toate destinele îmbrăcate în alb pentru că aşa le şopteşte capriciul modei), nu am preferat să acuz, să găsesc vinovaţi şi să-i „condamn”. Plecasem de la buna intenţie, de la prezumţia că persoanele ar fi inspirate şi eficace în domeniul competenţelor specifice; porneam dinspre faptul că am greşi moral distribuind, în mod partizan, criteriile autorităţii profesionale.

Desigur, am dreptul să afirm (sub rezerva precaută faţă de tratarea simplistă): mulţi oameni nu s-au încurcat, de-a lungul timpului, în scrupule inutile, fiind convinşi că, în privinţa „organizării”, a accesului la funcţii, aranjamentele sunt lucruri infinit mai importante decât adevărul. Şi au reuşit chiar performanţe de abilitate, transformând „observatorii” în victime care culeg frunze de laur.

Graba pentru „experimente”, după ce altele (cu rezultate de povestit urmaşilor) au fost suspectate/chiar prigonite, ar reflecta opţiunea posibilă între două idolatrii. Dar nu se poate alege între refuzul noutăţii şi refuzul respectului; or, „prietenii ne-adevărului” trăiesc în şi prin duplicitate – fără destulă putere în a numi ce este perimat, în a despărţi noutăţile autentice de impostura care agită steagul noutăţii. De fapt, rămân oamenii circumstanţelor. România avea (are) nevoie şi de verdicte, dar mai ales de criteriile în numele cărora se poate da un verdict; cel mai important mi se par drumul, demonstrarea probelor, motivarea.

Se pune problema (veche) a legitimităţii criteriilor de selecţie, de promovare, dar, mai ales, a grabei îndrumătorilor politici din „armata” sovietizată (culeg „profit” în momente tensionate)*. Aproape totul este o „instalaţie” pentru câştigarea puterii depline, prin anticiparea exerciţiului ei, respectiv pregătirea de noi cadre „plauzibile”. Cu alte cuvinte, o logică sănătoasă ar fi trebuit să-i îndemne pe cei numiţi politic, responsabili pentru desăvârşirea sloganului-realitate Sistem = afacere de familie/de grup, să se ocupe, în sfârşit, nu de elaborarea unei „strategii electorale”, ci de identificarea şi rezolvarea chestiunilor curente. În clipa de faţă, singura lor preocupare vizează conducerea/după caz, preluarea puterii, singura “datorie” trebuie plătită celor care îi susţin iar “principiile” care le guvernează conduita nu sunt prioritatea interesului public, profesionalismul, integritatea morală, libertatea gândirii şi a exprimării, cinstea şi corectitudinea, deschiderea şi transparenţa, imparţialitatea şi nediscriminarea...

***

Prea multe lucruri capătă o înfăţişare arbitrară, fiind rezultatul amestecului nefericit de viclenie, hazard, beţie a puterii. Poate că, în viitor, „selecţia de cadre” va arăta diferit, poate că nu vor mai fi recompensate loialităţile private iar posturile nu vor încăpea pe mâna rudelor, prietenilor, amicilor, cunoştinţelor; de-abia atunci mă voi bucura să fiu, pur şi simplu, observatorul îndepărtat...
Până în acea clipă a fericirii, le propun oamenilor să nu se lase executaţi, în public şi cât mai repede cu putinţă, de gângăniile propagandei cenuşii, dispuse şi capabile să practice doar:
* Minciuna absolută, (adesea) eficace din cauza enormităţii sale;
* Contraadevărul, neverificabil, într-o execuţie sumară, din cauza omiterii intenţionate a adevăraţilor martori, din cauza supralicitării “martirilor” cuprinşi în reţeaua de protejaţi ai celor care concep/vehiculează atacuri furibunde asupra adevărului;
* Minciuna prin omisiune, în special aceea care neglijează să prezinte “informaţia” în tot contextul ei;
* Amestecarea faptelor, a opiniilor sau persoanelor echivalente (care, într-o anumită variantă, vor putea fi condamnate cu uşurinţă folosind o ilustrare “adecvată”, chiar dacă este abuzivă);
* Reminiscenţe false sau comparaţii nejustificate;
* Exagerarea apocaliptică a unor fapte accesorii şi fără importanţă, în numele unor principii;
* Slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau căzută în derizoriul generalităţilor;
* Etichetarea/atribuind pretinsa apartenenţă la un anumit sistem de atitudini şi comportamente ce poate fi respins mai uşor decât discutarea, în detaliu, a argumentelor veritabile prezentate;
* Exersarea eristicii (arta vorbirii şi dezbaterii în contradictoriu, în scopul persuadării cu orice preţ a audienţei, dreptatea nefiind de partea celui care ar avea dreptate; regulile decurg, în bună măsură, din iraţionalitatea şi nemernicia omului; atacul la persoană şi strategiile de găsire, pentru orice inconvenient, a unui ţap ispăşitor,  nu au nevoie de o construcţie logică);
* În lipsa educaţiei consistente, sunt manipulaţi oameni care încep să ia în serios ideile monstruoase; de fapt, acestea devin pretexte ale unor grupuri doritoare să pună mâna pe putere. Se propagă idei maniheiste care împart lumea în buni (adică „noi”) şi răi (adică „ei”). Răii sunt cei care se opun edificării paradisului terestru, deci trebuie urâţi şi lichidaţi. Mecanismul urii funcţionează pe orice schemă, iluziile continuă otrăvirea cugetelor. Foştii securişti plus “clonele” mai tinere – dar la fel de iresponsabile, îşi propun să transforme, într-un infern, viaţa celor care nu sunt după chipul şi asemănarea lor; până şi răutăţile/mărunţişurile oamenilor care încearcă frustrări (fără a fi, în realitate, privaţi/păgubiţi  de vreun drept) trebuie să ocupe toate clipele oamenilor normali, pentru a-i împiedica să se regăsească;
* Populismul şi demagogia, corelative inevitabile ale democraţiei, induc în manifestări procedee şi revendicări de un egalitarism patetic. Unii vor să se creadă că reprezintă poporul, că trebuie transferate asupra lor şi asupra „oamenilor lor” virtutea discernământului şi autoritatea deciziei;
*Tragedia (pe care, împreună cu instigatorii şi cu executanţii docili ai unor ordine, şi-au propus să o transfere în plan colectiv) rezidă în faptul că nu au de apărat niciun adevăr, niciun ideal (niciuna din obişnuinţe nu poate face parte dintr-un sistem de valori); adevărul este minciuna, mai precis declanşarea sau acoperirea acesteia, înfrumuseţarea ei, orbirea în faţa minciunii, capacitatea de a accepta minciuna ca şi cum ar fi adevărul.
 

• cei care vor, care pot şi care ştiu să facă sunt încărcaţi cu tot felul de neplăceri, sunt cicăliţi pe teme false/minore, le este pisată fiecare decizie în scopul deturnării sensului;
•  mai grav, păpuşarii întărâtă acoliţii, aceştia din urmă sunt zădărîţi ori de câte ori stăpânii lor simt nevoia, desfăşurând atacuri repetate asupra indezirabililor cu scopul de a le provoca fie „panică”, fie pentru a nu le permite mişcarea în direcţia reformelor, pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor fireşti;
•  oamenii cu verticalitate (cărora li se împroaşcă apelativele de „nebuni”, „bătăuşi”, „imorali”, „turnători”,  etc.) sunt deranjaţi întruna curepetarea insistentă a pretenţiilor şi reproşurilor nefondate, atacaţi, la intervale de timp, pentru a fi sleiţi de puteri, sunt iritaţi (peste măsură) în mod intenţionat de gunoaie bârfitoare; computerul şi conexiunea cu World Wide Web-ul înlesnesc o intruziune profundă în sfera intimă a persoanelor agresate, o percepţie extrem de accentuată a limbajului defăimător, expunerea, în timp şi în spaţiu, faţă de terţi, a unei imagini publice deteriorate;
• în cele din urmă, discuţiile repetate şi contradictorii, aparenţa de ceartă poate culmina prin înscenări odioase ale unor persoane, incompetente şi imorale, întreţinute de Sistem.

***

Vă amintiţi de cartea care descrie un an din viaţa lui “Josef K”? Omul se trezeşte arestat la domiciliu, în dimineaţa zilei sale de naştere. Cei doi ,,agenţi” care îl întâmpină nu-i aduc la cunoştinţă ce autoritate a emis ,,mandatul de arestare” şi nici motivul pentru care este arestat; oricum, protagonistul nu va afla niciodată; mai mult, deşi pare că se înfiripă o revoltă a începutului, “Josef K” acceptă, într-un final, situaţia. Nu s-ar potrivi, într-o anumită măsură, cu atitudinea noastră faţă de justiţia actuală? Spre exemplu, “K” este chemat pentru primul interogatoriu într-o casă obişnuită, dintr-un cartier mărginaş, dar nu i se comunică ora la care trebuie să se prezinte şi nici locul exact din clădirea cu 5 etaje/în România de astăzi, deşi convocat şi punctual, aştepţi pe holuri pentru a-ţi fi recunoscut dreptul la umilire; “K” se plimbă agasant până când găseşte aşa-numita sală de judecată, unde i se reproşează “faptul” că a întârziat şi de unde pleacă la fel de confuz precum a venit. Un alt exemplu este descrierea camerelor, a catedralei, totul este închis, întunecat, aproape înfricoşător, sugerînd că nu există cale de scăpare din mâna justiţiei oarbe. “K” încearcă să îşi rezolve cazul, deşi nu pare a şti exact ce trebuie să facă, strânge diverse informaţii, nu toate la fel de relevante, are anumite dispute şi întâlniri cu diverse personaje (printre ele, un avocat care nu este interesat de câştigarea proceselor). Anul din viaţa lui K este o ,,harababură” iar căutarea ,,adevărului” îl distruge. Oare totul poate fi coşmaresc şi, mai ales, trebuie acceptat ca atare?

***

Ştiu, din proprie experienţă, că spaţiul public are înfăţişarea unei maşini de tocat reputaţia. Luptele de ariergardă hotărăsc cine şi ce rămâne. Atotputernicia (de care unii par atât de siguri) nu are, pentru mine, nicio valoare. După cum m-a întors la ideea că nu trebuie să accept verdicte subiectivo-viscerale ca pe o fatalitate, să confirm „dogmele”. Le refuz şansa celor bântuiţi de banalitatea răului, îi invit să nu scape de urmările propriilor lor verdicte. Manifestările ţin de rudimente ideologice: se justifică puterea Sistemului, nedisimulând că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită în numele lui, că trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză.

Politrucii (din partide, sindicate, justiţie, interne, externe, sănătate, finanţe, consilii de administraţie, instituţii publice, firme private etc.) au fost „învăţaţi” să îmbrăţişeze trufia care face abstracţie de determinarea obiectivelor; vanitatea îi atrage înspre verdictele pure, iar „diplomaţia critică” încearcă să le ascundă complexele (în loc să le vindece). Îi ispiteşte să semene împăraţilor având degetul ridicat sau coborât în faţa arenei care aşteaptă verdictul. Din ceremonial, împrumută doar nefirescul: îi încununează cu lauri pe cei care pierd (vremea). Capriciile – individuale şi ale găştii – îi îndeamnă să creadă în „dreptul de viaţă şi de moarte”. Nu au respect faţă de lege (de fapt, vorbesc în numele legii, atacă în numele acesteia, denunţând calomnios, cerşind, cu ură nedisimulată, condamnarea nevinovaţilor care le stau în cale, apărându-şi complicii infractori etc.). Nu au asupra lor ideea şi dreptul de proprietate asupra ideilor; acţionează precum un bumerang; pretind dreptul de a fi discreţionari, de a decreta „îmi place” sau „nu-mi place”, „vreau asta” şi „nu vreau cealaltă” (pe baza dublei gândiri, a dublului discurs şi a dublului standard). De fapt, apără sistemul... Anytime, anywhere!
 

S-a gândit Sistemul că sunt şi oameni capabili să riposteze? Anytime, anywhere!