După moartea lui Ossama Bin Laden... (2) de Nicolae Tomescu

După moartea lui Ossama Bin Laden...
Islam: Speranţă, echilibru, radicalism latent, terorism...

(continuarea analizei din 2 mai 2011)

Proces intentat logicii şi moralei
„Un insurgent este considerat terorist dacă Occidentul nu-l agreează; dacă este agreat atunci este considerat insurgent, îl numesc revoluţionar dacă ne răstoarnă de la putere, dar dacă nu-l agreează îl numesc terorist” (Dr. Turabi). În mai 1996, lui Bin Laden i s-a cerut să plece din Sudan. Întors în Afghanistan, el şi-a văzut de drumul grupărilor teroriste. Deja, filiera egipteană se făcuse vinovată de uciderea a 85 de turişti. Muhammad Awali era prezent25. La Casa Albă, preşedintele şi consilierii s-au întâlnit în secret pentru a elabora un plan de răpire a lui Bin Laden din Afganistan, cu ajutorul forţelor speciale. Ulterior, planul a fost abandonat. Prea multe victime nevinovate? Soldaţii, sprijinul logistic intern şi extern deveniseră atât de greu de obţinut? Puteau americanii să-l caute pe Bin Laden dacă ar mai fi avut loc atacuri de genul acelora din Africa de Est? Dacă teoria americană este adevărată, atunci pare de neconceput; iar dacă este de conceput pare falsă. Iată ce declara, cu mintea unui adult, Emirul Abdur Turabi, lider al populaţiei musulmane din Kashmir: „După războiul din Golf, mă aflam în America. Eram la o întâlnire cu mai mulţi oameni politici, între care şi domnul Dole. L-am întrebat: «De ce nu se preocupă de lămurirea acestei probleme?» El a zâmbit şi mi-a spus: «Aveţi petrol în Kashmir? Dacă nu există petrol de ce ne-am duce noi acolo?» Diferenţă uriaşă între vocabularul folosit de Occident şi modul în care acesta înţelegea să-şi protejeze interesele materiale... Pentru a răsuci, şi mai adânc, cuţitul în rană: Mişcarea talibanilor a câştigat sprijinul S.U.A. şi al Pakistanului desfiinţând taberele de pregătire de la Darava, din provinciile Host şi Kunar, în care se antrenau locuitori ai Kashmirului şi alte grupuri din toate colţurile lumii islamice. Ei au desfiinţat taberele şi au cerut luptătorilor să părăsească zona. Taberele de pregătire care ar fi sprijinit jihadul trebuiau distruse26...

Nicolae Tomescu

La 7 august 1998, ambasadele americane din Kenia şi Tanzania au fost aruncate în aer. Frontul Internaţional nu le-a revendicat niciodată, dar, la o zi după explozii, până atunci necunoscuta Armată islamică şi-a asumat atentatele27.
Urmărea Osama Ben Laden, pe termen lung, crearea unui conflict al civilizaţiilor? În lumea islamică exista (există) o divizare majoră între cei care se pronunţau pentru el şi cei neutri sau în favoarea S.U.A. Aripa iordaniană a Fraţilor Musulmani este, practic, nucleul mişcării Hamas28. Fraţii Musulmani nu consideră jihadul un act terorist; această îngăduire este necesară pentru „recucerirea ţinuturilor musulamne ocupate”. Ei nu sunt faimoşi precum „războinicii sfinţi”; jihadul este mai curând cunoscut sub numele de marele jihad, dedicat eforturilor făcute pentru binele sufletului şi al societăţii Violenţa poate fi folosită, dar numai în Israel. De fapt, se pregăteşte un conflict generalizat cu Vestul... Jihadul nu a fost pornit de Fraţii Musulmani din lumea islamică, ci de echivalentul lor asiatic. Jamaat Islamya vede Islamul drept o alternativă pentru occidentalizare. „Islamul este anti-corupţie, vrea să pună capăt corupţiei din toate domeniile, din toate ramurile de activitate, din orice moment, din orice loc.” Întemeiată acum aproape 8 decenii, mişcarea îi inspiră şi astăzi pe tinerii radicali împotriva dominaţiei liberalismului de tip occidental. Soluţia: un guvern care să corespundă legilor şi eticii islamice. „Bhuto dorea un islam liberal care să conţină câteva acte religioase, dar Islamul este un cod de viaţă complet cu sistem juridic, economic şi educaţional propriu.” În 1989, Ben Laden anunţa lumii constituirea Frontului Internaţional de Luptă împotriva Evreilor şi Cruciaţilor, alianţă creată pentru uciderea americanilor şi atacarea intereselor americane din întreaga lume. Al-Qaida, grupul iniţial al lui Ben Laden, fundat în Afganistan la începutul anilor ’90 din secolul trecut, este una dintre cele două grupări principale ale Frontului Internaţional. Jihadul Egiptean Jih.eg sau războiul Sfânt, este cel de-al doilea partener principal al Frontului; liderul său, Ayman al Zawahiri, principalul locotenent al lui Ben Laden. Învinuit de asasinarea preşedintelui Anwar el Sadat, în 1981, şi de organizarea altor atentate îndreptate împotriva altor conducători egipteni, decizia lui Al Zawahiri de a se alătura Frontului a produs o ruptură în Jihad: o serie de militanţi egipteni au ezitat să se angajeze în lupta anti-americană. Declaraţia de creare a Frontului Internaţional a fost semnată şi de Mir Hamza, conducătorul Societăţii pakistaneze Ulemas, grup puţin cunoscut, al cărui nume se traduce prin „Societatea învăţaţilor religioşi”. Observatori pakistanezi consideră că reprezintă sau un alt nume pentru Jamiat Ulema e Islami, adică Organizaţia clericilor islamici sau pentru Jamiat Ulema e Pakistan, care înseamnă Organizaţia clericilor pakistanezi. Jamiat Ulema e Islam constituie un grup de forţă care a sprijinit puternic mişcarea talibanilor din Afganistan şi se opune cu vehemenţă Americii. Mişcarea condusă de Fadl Al-Rahman, numită la început Harkat-ul Ansar, declarată în S.U.A. drept organizaţie teroristă, se numeşte în prezent Harkat-ul Mujahedeen. Gruparea luptă în Kashmir-ul indian pentru unirea cu Pakistanul. Membrii săi au luptat însă şi în Afganistan, împotriva Alianţei Nordului (antitalibane). Despre Jihadul din Bangladesh, condus – conform declaraţiei de constituire a Frontului Internaţional29 – de Abdel Salam Mohamed, secţia anti-teroristă a poliţiei din Dhaka nu avea cunoştinţă; totuşi, un grup mic, care se numeşte Harkatul Jihad, condus de Mufti Hanna, pare a se afla la originea mai multor atacuri cu bombă petrecute în Bangladesh (anii 2000 şi 2001). Hannan, care acţionase nestingherit, pare să aibă legături cu talibanii.

Precum în cazul lui Frankenstein, Sta­tele Unite şi-au văzut pro­pria creaţie – Osama bin Laden – ­întorcându-se împotriva lor cu o violenţă demenţială. Şi s-au grăbit să-l combată, sprijinindu-se pe două ţări – ­Arabia Saudită şi Pakistan ­care, de trei decenii, contribuie cel mai mult la răspândirea în lume a reţelelor islamiste radicale, dacă este nevoie cu ajutorul metodelor teroriste. Încă de atunci, s-a vorbit despre „Binele care luptă împotriva Răului”. Dar, potrivit părerii Washingtonului, a-i sprijini pe terorişti nu reprezenta ceva neapărat imoral. Prin intermediul CIA, Statele Unite au pus la cale atentate în locuri publice, deturnări de avioane, sabotaje şi asasinate30. Începând din 1991, Statele Unite s-au instalat în poziţia de superputere unică31 şi au marginalizat, practic, Naţiunile Unite. Au promis că vor instaura „o nouă ordine internaţională” mai dreaptă. În numele căreia au dus războiul împotriva Irakului. În schimb, au păstrat – mult timp – o poziţie de parţiali­tate în favoarea Israelului, în detrimentul drepturilor palestinienilor. În pofida protestelor interna­ţionale, au menţinut un embargo im­placabil împotriva Irakului, care nu afectase regimul, ci a ucis mii de ne­vinovaţi32. Toate acestea au în­furiat lumea arabo-musul­mană şi au facilitat naşterea unui rădăcini din care în­floreşte islamismul radical antiamerican. Vechii combatanţi ai războiului rece, oamenii din anturajul preşedintelui George W. Bush nu au fost, în mod sigur, nemulţumiţi de turnura pe care au căpătat-o eveni­mentele. Poate considerau că este vorba de o întâmplare fericită. Căci, în mod miraculos, atentatele de la 11 septembrie 2001 le-au redat un element strategic major, de care prăbuşirea Uniunii Sovietice i-a privat timp de zece ani: un adversar. În sfârşit. Sub numele de „tero­rism”, adversarul este de acum înainte islamismul radical. Şi, din „momentul de graţie”, risca să producă tot felul de derapaje de temut. Inclusiv o viziune modernă a macarthysmului, care îşi va lua ca ţintă adversarii mondializării. „Aţi iubit anti­comunismul? Veţi adora antiislamismul!”

Islamul, înmulţit cu X
Din ignoranţă sau din cauza ideologiei, suntem tentaţi să vedem în Islam singurul şi acelaşi fenomen proteiform, asupra căruia unii suprapun temenul „internaţional”.Viziunea obturează înţelegerea mizei şi a conflictelor interne din politica Islamului. Dacă aceasta din urmă este adevărată, cum putem explica conflictele civile între facţiunile afghane care au durat mai bine de un deceniu? Cum explicăm că Arabia Saudită – cel mai fidel aliat al S.U.A. în lumea arabă, susţine peste tot numeroase grupări care proslăvesc Sharia (legea islamică)? Cert este faptul că politicile islamiste gravitează în jurul unei concepţii comune: mai mult decât o „credinţă”, un mod de viaţă şi de gândire care satisface toate necesităţile sociale, politice şi culturale ale individului. Considerabil minoritară în Umma (naţiunea musulmană), lumea arabă rămâne matricea tuturor ideologiilor politice islamice. În epoca modernă, politica Islamului a reapărut, mai întâi de toate, în Iran – ţară cu o largă majoritate şiită. Dar marile mişcări islamiste actuale, din Maroc în Indonezia, sunt de esenţă suunită (mai mult de 80% din toată populaţia musulmană).
*
Organizaţii şiite: cea mai mare parte sunt regrupări de apărare în minoritatea şiită (Pakistan, Afghanistan). Iranul Khomeinist (1979) a renunţat rapid la ideea de a-şi exporta revoluţia. Israel, Arabia Saudită şi Egiptul au acuzat de cele mai multe ori Teheranul că menţine aceste grupări în ţările respective, dar fără a prezenta şi dovezile necesare. Libanul se dovedeşte a fi singura ţară (în afară de Iran) unde subzistă şiismul politic, cu mişcarea Amal şi îndeosebi Hezbollah – în acelaşi timp, partid politic naţional având şi o miliţie înarmată împotriva Israelului.
*
Mişcări suunite: Wahhabism-ul a fost adoptat ca doctrină de familia Saud, care, prin graţia britanicilor, domneşte din 1932 în Arabia şi asupra locurilor Sfinte, sursă supremă de legitimitate. Regatul este primul finanţator în lumea moscheelor, şcolilor coranice, organizaţiior politice musulmane, depunând 10 miliarde USD pe an pentru propagarea Islamului. Arabia Saudită vrea să controleze mişcările islamice şi să păstreze hegemonia asupra oraşelor Mecca şi Medina. Washington-ul a favorizat această politică. De peste 30 de ani, „mâna Washington-ului” a ieşit la lumină printr-o multitudine de mişcări: Frontul Islamic al Salvării din Algeria – pe care Riad-ul l-a susţinut, având la origini bunăvoinţa statului algerian; combatanţii „arabi” de origine bosniacă sau din Kososvo au avut, totodată, girul american. Saudiţii finanţau, în mod generos, mujahedinii afghani, apoi talibanii sau pakistanezii din Harakat ul-Muhajedin al Kashmir-ului. Ei şi-au extins influenţa în fostele republici sovietice din Asia Centrală şi Caucaz. Riad-ul este bănuit de fi finanţat uneltitorii pogromurilor anticreştine din Nigeria şi Indonezia sau violenţa suuniţilor pakistanezi contra şiiţilor. Amploarea imposibil de verificat a acestor supoziţii permite toate interpretările. Astfel, Moscova a denunţat prezenţa a „400 de wahhabiţi” în Cecenia. Din 11 septembrie 2001, aceştia au devenit partizanii lui Osama Bin Laden.
Revenim la Fraţii musulmani, organizaţia creată în Egipt de Hassan El Bana, în 1928; „confreria” este cea mai veche formaţiune islamistă de tip modern. Fondatorul său a fost susţinut de un spirit anticolonial virulent, amestecat cu o opoziţie hotărâtă naţionalismului. „Noi vrem un individ musulman – scria El Bana – apoi o familie musulmană, apoi un popor, apoi un guvern şi, în sfârşit, o naţiune musulmană”. Mişcarea a dorit să acceadă la putere prin educarea poporului. Mai mult sau mai puţin influente în lumea arabă, opoziţia Fraţilor Musulmani faţă de comunism şi variantele panarabismului le-a permis de fi „instrumentaţi” în mod repetat de regimurile arabe. Reprimaţi din teamă – El Assad a masacrat între 10.000 şi 20.000 în 1982, au fost câteodată „utilizaţi” în interesul unei puteri: fostul preşedinte egiptean Mubarak a permis intrarea a 17 „fraţi” în Parlament (noiembrie 2000). Şi monarhia de la Amman, în funcţie de circumstanţe, a strâns sau a lăsat frâiele. Un partid de acest tip, puternic, există în Pakistan – Jamiat-I-islami. Fraţii musulmani întreţin relaţii desul de slabe de la o ţară la alta.
*
Grupările apocalitice, înainte de a avea activităţi socio-culturale legale sau clandestine, proclamă războiul sfânt. Embrionare sau deja constituite sunt, în Egipt, Djihad-ul islamic şi Gamaa islamiya – autor al atentatelor comise în 1993 la WTC din New York şi, fără îndoială, la Luxor, în 1997. În Palestina, Djihad şi Hamas îşi concentrează actele de teroare împotriva Israelului şi ocupaţiei teritoriilor. Aceste grupări s-au ivit prin sciziunea Fraţilor musulmani. Mişcările suunite de acest tip din Pakistan sunt Jammat ulema-I-islami („naşul talibanilor”) şi, încă, Lashkar-I-Taiba.
Care este natura terorismului islamic, după 11 septembrie 2001? Care sunt legăturile cu Islamul sau cu ...„islamele”? Există „ortodoxism” în această religie sau o multitudine de curente? „Coaliţie antiteroristă mondială”, „război al civilizaţiilor”, „nou fascism”, „oglindă inversată a mondializării”, „eveniment fondator” al secolului XXI... Când formulările dispun de un repertoriu atât de variat, devine util să ne întrebăm: care sunt elementele fundamentale? Despre ce se vorbeşte? Despre originea atentatelor, reacţia militară americană, Islam, Islam politic, islamism terorist... Terorismul şi manifestarea sa elucubrantă în inima „imperiului” american a ocupat primul plan. Oameni politici, servicii de informaţii, mass-media încearcă şi astăzi să înţeleagă natura şi amploarea reţelei AlQaida. Ce însemană Frontul Internaţional Islamic, orientat împotriva evreilor şi creştinilor? Cercetătorii din apropierea cabinetelor diplomatice pun întrebări despre dimensiunea apocaliptică a islamismului terorist care „determină musulmanii să se schimbe odată cu prăbuşirea coloanelor templului”. Este reală ameninţarea pe care „noul sectarism” (având caracter milenar) o aduce tocmai prin extraordinara capacitate de a mobiliza mulţimile? Sau reprezintă doar o manifestare extremă a terorismului clasic, capabil de acţiuni nebuneşti, deoarece a grupat o minoritate incapabilă să pericliteze ordinea mondială? Care sunt legăturile, contradicţiile între Islam – ca sentiment, Islamul contemporan ca religie, Islamul politic şi cel apocaliptic? Violenţa este consubstanţială Islamului? A pune astfel întrebarea pare şocant; ca şi cum violenţa ar fi început odată cu Islamismul33. Mohammad Mitrun, autor al unei lucrări de referinţă asupra „umanismului arab”, explică rădăcinile acestei situaţii ca ofrandă a Islamului politic din ultimul sfert al secolului XX. Islamismul desemnează o noţiune recentă, apărută în limbajul cercetătorilor, al jurnaliştilor şi apoi în limbajul cotidian, după 1979. Proclamarea Republicii Islamice la Teheran s-a produs la 1 aprilie, fără nici o farsă. Totuşi, ca şiismul să fi reprezentat vârful de lance al luptei victorioase a Islamului politic sună paradoxal, pentru că – exceptând Iranul, s-a dovedit minoritar în lumea musulmană. Nu spun că unele mişcări politice nu ar putea revendica instaurarea legii islamice34 sau să o folosească precum monarhiile Golfului de mai bine de jumătate de secol. Dar utilizarea termenilor Islamism, integrism, fundamentalism, adesea ireversibile35 se va lărgi după revoluţia iraniană.
*
Pe de altă parte, războaiele interne afgane au demonstrat că „internaţionala islamistă” era o ficţiune. Avem tot atâtea „islame” câte „creştinisme” şi „iudaisme”. Un evreu se consideră iudaic fiind ateu, după cum un ber necredincios se poate considera, socialmente vorbind, musulman. Nu avem dreptul să separăm Islamul politic de contextul istoric şi geopolitic, de practicile sociale pe care le conţine. Ce au în comun Ben Laden şi Ges Dur – şeful Partidului Islamist, fost preşedinte al Indoneziei, prima ţară musulmană din lume şi membră a consiliului fondator al organizaţiei lui Shimon Perez? Ce au în comun GIA şi „islamele” africane, şiismul iranian fanatic şi non-fanatica, dar reacţionara monarhie saudită? Islamul s-a divizat între suunism şi şiism, apoi s-a extins înspre est, spre sud36... Toate aceste „islame” au cu Profetul, Coranul şi Locurile Sfinte o relaţie specială, în acelaşi timp comună şi diferită. Diferenţele îndeamnă la înţelegerea unor realităţi complexe. Doar ele împiedică astăzi musulmanii să nu dispere în faţa „ciocnirii civilizaţiilor”.

Terra et... terror
Modelul ideal este reprezentat de o balanţă. Un grup minoritar, indiferent de caracter (nu reprezintă altceva decât manifestarea neomogenităţii), îşi caută obligatoriu un echilibru care să-i permită viaţa în raport cu restul lumii. Dar cum se poate echilibra un taler greu cu unul uşor? Mecanica posedă răspunsul izbăvitor: lungind „braţul forţei”, jumătatea cumpenei de care atârnă talerul cel uşor. Iar aceasta înseamnă, în societatea umană, radicalism. Astfel, dacă restul lumii îşi permite în faţa unei probleme date o atitudine moderată, grupul minoritar este obligat la o atitudine cu atât mai radicală cu cât devine mai nesemnificativ. Radicalismului îi urmează, firesc, atunci când nu dobândeşte echilibrarea (problema persistând), fanatismul. Parcurgerea drumului, care până mai ieri nu înseamna decât atitudine, atinge concreteţea maximă: pacea, materializarea echilibrului, degenerează în război. Intervenţia radicalismului devine gherilă, iar pasul următor, aproape imperceptibil, materializează fanatismul în terorism. Liniştea, echilibrul, conţin în sine radicalismul latent care nu aşteaptă decât o problemă pentru a deveni terorism.
Erupţiile unui fanatism extrem pot să pară (chiar sunt) arhaice, precum micronaţionalismele, separatismele, iredentismul constituit în teroare. Mondializarea schimburilor comerciale şi mediatice, enorma îngustare a lumii nu a distrus ancestrala agresivitate a societăţilor umane. Spunem mai curând, după cum susţinea Regis Debry37 că fiecare deschidere a lumii suscită, în reacţie, o dorinţă de înrădăcinare inversă. Fiecare omogenizare – o dorinţă contrară, de diferenţiere. Revoluţia raţională şi mondială a tehnicii, invazia mecanicii şi electronicii urmăresc o extindere, dar pot genera, deopotrivă, ocultism, secte, idolatrii. Conversia generală şi rapidă a democraţiei de piaţă, domnia unui economism truimfător răneşte dorinţa unei solidarităţi afective. Integrarea economică produce dezintegrare politică, solidarităţi locale şi asociative ce protestează faţă de abstractizarea dezumanizantă a unei pieţi planetare. Dezvoltarea înseamnă şi rupturi, despărţiri, se soldează adesea cu efecte devastatoare pentru individ. Globalizarea i se prezintă atunci subiectului ca o persoană fizică, rece şi distantă. Individalitatea este ameninţată, soluţia subiectului este atacul-fugă, retragerea ofensată, căutarea unor soluţii care să-i ofere solidaritate. Crizele împing oamenii spre tot felul de particularisme: secte, integrisme, rasism, naţionalism fanatic, terorism... – Ismele, crede individul respins, îi oferă identitate, încredere, ideal de sine. Iată de ce atrag, de ce găsesc atât de mulţi adepţi...
Nu trebuie uitat faptul că terorismul de astăzi procură avantaje pentru un grup mai mare decât cei implicaţi direct în acţiune. Paradoxal, viaţa are nevoie şi de dezechilibru; acesta o obligă la acţiune pentru căutarea unui nou echilibru, un moment de respiro, dar care trebuie depăşit – odată instalat, devenit perpetuu, el nu înseamnă altceva decât moarte. Viaţa are drept condiţie esenţială acţiunea. Şi, prin urmare, dezechilibrul se insinuează pe multiple căi. Una este căutarea cu orice preţ a hegemoniei. Hegemonia presupune şi o reacţie de apărare sau de anihilare a ei. Se cere aneantizarea dezechilibrului creat, înainte de a se instala un altul. Diplomaţie, război… De ce atunci şi terorism? Pentru că dezechilibrul se află la nivelul tehnologic şi economic, tot în favoarea hegemonului. Dintr-o asemenea perspectivă, combaterea terorismului înseamnă şi pretext: ultimul se materializează într-un soi de vânătoare; dar poate vânătorul să extermine vânatul? America nu este atât de infantilă încât să combată doar efectele, nicidecum cauzele. Dimpotrivă, pare dispusă să poarte astfel de războaie în consonanţă cu alte raţiuni – afaceri: precum în războiul din Golf, se vor vinde arme, muniţie, echipament, subzistenţă…

Din momentul apariţiei bogăţiei, polarizarea unor resurse, a apărut şi tendinţa entropică de erodare a acestei polarizări. Tot o polarizare stă la originea terorismului. Pentru ca terorismul să devină inoperant, trebuie eliminate dezechilibrele, dar care bogat sau stăpân acceptă o diminuare, condiţia echilibrării, câtă vreme nu există energie ex nihilo? A captura sau a ucide un lider nu schimbă câtuşi de puţin situaţia. Terorismul e la îndemâna şi iniţiativa oricui. Nu e nevoie deci de un cap şi nici de o ţară teroristă. Totul e să existe o problemă şi să lipsească mijloacele convenţionale de a o rezolva...



Nicolae Tomescu, Radio Iasi