Ura fără de sfârşit

Incidente violente au avut loc în ziua de 15 mai 2011... Palestinienii comemorau „nakba” (catastrofa), ziua înfiinţării Statului Israel în 1948; atunci, o parte a lor a fost nevoită să-şi părăsească locuinţele şi să se refugieze în ţări arabe vecine. În duminica de care ne-am despărţit, militari din Armata de Apărare a statului evreu (Ţahal) au deschis focul împotriva „unor grupuri de refugiaţi palestinieni care încercau să între în Israel din Egipt/Gaza, Siria şi Liban. Cel puţin 12 demonstranţi au fost ucişi, aproximativ 200 au fost răniţi. Câteva zeci de manifestanţi au reuşit să pătrundă(...) Armata israeliană consideră că intrarea în Israel a manifestanţilor palestinieni veniţi din Siria în Podişul Golan reprezintă un act foarte grav, pentru care a acuzat regimul de la Damasc”.

*

S-a vorbit/se vorbeşte şi s-a scris/se scrie, aproape obsedant, despre teritoriile palestiniene, refugiaţii palestinieni, Autoritatea Naţională palestiniană, liderii palestinieni, organizaţiile palestiniene... Dar cine sunt palestinienii? „Arabitatea” constituie baza identităţii comune a popoarelor din zona Mediteranei orientale¹. Palestinienii sunt arabii din această zonă; ei se revendică din Siria istorică², aparţin unei regiuni care – leagăn al celor trei mari religii monoteiste: creştinismul, iudaismul şi islamul – a fost marcată permanent de „atracţii”. Palestina a devenit o adevărată stare de spirit, mai mult decât un termen care trimite la scrierile biblice³. Iar dacă, din punct de vedere geografic, palestinienii s-au trezit împrăştiaţi, ei se simt ca aparţinând unui singur popor: şi-au refăcut legăturile în jurul amintirilor comune privind pierderea pământurilor, experienţa dezrădăcinării, exilul; oriunde s-ar afla, indiferent de condiţiile de viaţă, îşi îndreaptă ochii spre patria de origine.


Chestiunea palestiniană. Istoric
1917-1947
Chestiunea palestiniană a devenit o problemă internaţională spre sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu dezintegrarea Imperiului Otoman. Palestina se afla printre cele câteva foste teritorii arabe care au fost puse sub administrarea Marii Britanii, în cadrul Sistemului de Mandate adoptat de Liga Naţiunilor⁴. Cu o singură excepţie, toate aceste „Teritorii Mandatate” au devenit state independente, după cum fusese prevăzut. Excepţia o constituia Palestina unde, în locul limitării la „asigurarea de asistenţă şi consiliere administrativă”, Mandatul a avut drept obiectiv principal implementarea „Declaraţiei Balfour”⁵. În timpul Mandatului palestinian, din 1922 până în 1947, a avut loc o emigrare de proporţii a populaţiei evreieşti, mai ales dinspre Europa răsăriteană, configuraţia numerică a acesteia explodând de-a dreptul în anii ’30 ai secolului XX⁶. Cererile palestinienilor pentru independenţă şi rezistenţa faţă de emigraţia evreilor au dus la revolta din 1937, urmată de un terorism neîntrerupt al ambele părţi – în timpul şi imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial⁷. În 1947, Marea Britanie, frustrată de lipsa rezultatelor, a „pasat” problema Naţiunilor Unite.

1947-1977
După ce a luat în consideraţie mai multe soluţii, ONU a propus împărţirea Palestinei în două state independente⁸, Ierusalimul urmând a fi „internaţionalizat”⁹. Unul din cele două state prevăzute în planul de separare şi-a proclamat independenţa sub numele de Israel, iar în războiul din 1948 şi-a extins ocupaţia pe 77% din teritoriul Palestinei. Israelul a ocupat şi cea mai mare a Ierusalimului. Ceva mult decât jumătate din populaţia palestiniană indigenă a fugit sau a fost expulzată. Iordania şi Egiptul au ocupat şi celelalte părţi ale teritoriului desemnat de rezoluţia de partajare pentru statul palestinian arab, stat care nu a mai luat fiinţă. În timpul războiului din 1967, Israelul a ocupat şi restul teritoriului Palestinei¹⁰. Tot atunci a fost ocupată şi partea liberă a Ierusalimului, anexată ulterior de Israel. Războiul a condus către un al doilea exod al palestinienilor¹¹ Rezoluţia 242¹² a Consiliului de Securitate  ceruse Israelului să se retragă din teritoriile pe care le-a ocupat în timpul războiului din 1967. În 1974, Adunarea Generală a reafirmat „drepturile inalienabile ale poporului palestinian la autodeterminare, independenţă şi suveranitate naţională”. În anul următor, Adunarea Generală a stabilit Comitetul de exercitare a drepturilor inalienabile ale poporului palestinian¹³.

1977-1990
Evenimentele din teritoriu şi-au păstrat, însă, cursul negativ. În iunie 1982, Israelul a invadat Libanul cu intenţia declarată de a elimina OEP. A fost semnat un armistiţiu. Trupele OEP s-au retras din Beirut şi au fost transferate în ţările învecinate¹⁴. În septembrie 1983, Conferinţa Internaţională asupra Chestiunii Palestiniene¹⁵ a adoptat, inter alia,Declaraţia de la Geneva. Aceasta a propus următoarele principii: nevoia de a se opune şi de a respinge atât crearea de colonii în teritoriile ocupate, cât şi măsurile luate de Israel pentru a schimba statutul Ierusalimului, dreptul tuturor statelor din regiune la o existenţă în cadrul unor graniţe sigure şi recunoscute pe plan internaţional, în care să existe dreptate şi securitate pentru toţi oamenii, dobândirea drepturilor legitime, inalienabile ale poporului palestinian. În decembrie 1987, în teritoriile palestiniene ocupate a început o revoltă de masă împotriva ocupaţiei israeliene (Intifada). Metodele folosite de forţele israeliene au dus la mare număr de răniţi şi morţi în rândurile populaţiei palestiniene civile.
 

Procesul de pace
La 30 octombrie 1991, a fost convocată (Madrid) Conferinţa de Pace asupra Orientului Mijlociu, în scopul semnării unui acord pentru o pace justă, durabilă şi completă. În cadrul acestei conferinţe s-au purtat negocieri pe două direcţii: între Israel şi statele arabe, între Israel şi palestinieni, pe baza hotărârilor Consiliului de Securitate16. O serie de negocieri ulterioare au culminat cu recunoaşterea reciprocă între Guvernul statului Israel şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei¹⁷, cu semnarea, de către cele două „tabere”, a Declaraţiei de Principii asupra Acordurilor de Autonomie ad interim¹⁸ precum şi acordurile de „implementare” ulterioare, care au avut urmări pozitive¹⁹. Adunarea Generală a ONU a întâmpinat cu satisfacţie Declaraţia de Principii, a reafirmat că „Organizaţia Naţiunile Unite are o responsabilitate permanentă faţă de chestiunea palestiniană, până la soluţionarea ei sub toate aspectele şi într-o manieră satisfăcătoare, potrivit legislaţiei internaţionale”. Apăruse o îngrijorare crescândă faţă de stagnarea negocierilor de pace. Adunarea Generală, în special cea de-a Zecea Sesiune Specială de Urgenţă a Adunării, a fost nominalizată să se ocupe de situaţia în continuă deteriorare din teritoriile palestiniene ocupate. Exista o îngrijorare constantă faţă de actele de violenţă îndreptate împotriva civililor, atitudinea şi măsurile guvernului israelian în legătură cu Ierusalimul, extinderea coloniilor, confiscarea pământurilor şi măsurile punitive colective care subminau în mod serios eforturile de pace.


Alt fel de război
Aproape nimeni nu-i vrea pe palestinieni, dar toată lumea îi foloseşte. Palestinienii par a fi „pe cont propriu” şi asta de la crearea Israelului (în 1948). La vremea respectivă, palestinienii erau îndemnaţi de către liderii lor să fugă, în timp ce armatele arabe îi izgoneau pe evrei. Evreii au câştigat, iar palestinienii transfugi se află în exil. Celelalte naţiuni arabe au refuzat, în general, să-i absoarbă pe palestinieni, preferând în schimb să-i ţină în tabere de refugiaţi. Naţiunile arabe au purtat 4 (patru) războaie cu Israelul pentru Palestina şi au pierdut de fiecare dată.

Înainte de a prelungi detaliile „chestiunii palestiniene”, consider că este o idee bună să reamintesc faptul că Orientul Apropiat se găseşte prins în ghearele a trei „demoni”. În primul rând, cei 2.300 de ani de ocupaţie, începând de la Alexandru Macedon şi armata sa grecească până la vest-europenii secolului XX. Tot ce a mai rămas din amestecul extern alcătuieşte Israelul, perceput, dintr-o anume perspectivă, drept o formă de colonialism european, deşi o mare parte a populaţiei consistă din refugiaţi evrei proveniţi din celelalte naţiuni arabe. Apoi este faptul că aproape toate statele arabe au fost dictaturi sau monarhii absolutiste; „grosul” bogăţiilor se trezeşte monopolizat de un procent infim al populaţiei şi de o birocraţie coruptă. Realitatea a inspirat nemulţumirea celei mai mari părţi a populaţiei arabe faţă de lideri, majoritatea acestora nefiind nici măcar aleşi. În cele din urmă, fundamentalismul islamic – care cere expulzarea tuturor „veneticilor”, crearea unei guvernări oneste şi foarte religioase. Una peste alta, nu tocmai genul de lucru care ar face viaţa mai uşoară pentru actualii lideri arabi. Prin urmare, invocarea cauzei palestinienilor şi „ridicatul tonului” la Israel sunt lucruri împărtăşite de majoritatea arabilor, chiar dacă nu prea se face mare lucru în rest.

Palestinienii nu şi-au luat soarta în propriile lor mâini decât după războiul arabo-israelian din 1967, atunci când a fost creată OEP. Deşi s-a stabilit în Iordania, OEP cădea în dizgraţia gazdelor; după lupte „strânse” cu armata (1970), a cunoscut fenomenul expulzării. Organizaţia şi-a găsit un nou cămin în Liban, unde s-a implicat în politica locală şi a jucat un rol important în declanşarea (1975) unui război civil de 15 ani. Israelul a invadat Libanul în 1982, iar OEP s-a refugiat în Siria şi Tunisia. În 1990, OEP a pierdut grav, la capitolul drepturi, atunci când, după invadarea Kuweitului de către Irak, l-a susţinut pe Saddam Hussein²⁰. În ciuda stângăciilor politice, palestinienii au rămas „năpăstuiţii oficiali”, favorizaţi de Naţiunile Unite şi, parţial, de mass-media. Cu toate deceniile de sponsorizare, din partea OEP²¹, a operaţiunilor teroriste²²... Problema fundamentală: mai există facţiuni radicale care au mulţi simpatizanţi între palestinieni. Radicalii nu s-ar mulţumi decât cu distrugerea Israelului. Israelienii îşi au fanaticii lor, care doresc expulzarea tuturor arabilor din Israel. Diferenţa este că Israelul se pricepe mai bine să-şi ţină sub control exaltaţii, pe când palestinienii au avut şi au probleme în acest sens.

 „Intifada”²³ a început în 1987 şi s-a desfăşurat, fără a fi sub control, timp de 5 ani – înainte de a se stinge. Intifada anului 2000 s-a dovedit mai violentă decât precedenta. Acţiunile din 2001, 2002, începutul anului 2003, s-au completat. Principiul contradicţiei, pe care ambele părţi l-au crezut depăşit, s-a ridicat împotriva tuturor. Nimeni nu îl examinase în întregime. Există prea multe bănuieli despre implicarea unor extremişti palestinieni în atentate sângeroase; de altfel, sarabanda teroristă nu se mai sfârşeşte... Israelul a început să se războiască şi cu aerul palestinian, acuză pe oricine şi orice. La adăpostul puterii militare dovedite... Mai mult, Israelul controlează majoritatea utilităţilor şi rezervelor de hrană către vecinii Palestinei. Chiar acest lucru ar fi fost de ajuns pentru a-i convinge pe radicalii înarmaţi din rândul palestinienilor să-şi schimbe viziunea. „Nu s-a întâmplat şi nu se va întâmpla”, afirmă cunoscători ai problemei. O situaţie similară există în privinţa oricărui acord asupra statutului Ierusalimului. Lucrurile s-ar putea înrăutăţi. Şi nu doar în Israel.

După dezastrul cu războiul din Golf (1991) şi în ciuda ameninţărilor din partea radicalilor palestinieni, OEP a început negocieri serioase cu Israelul. Orice fel de acord era preferabil mai multor decenii de eşecuri. În timp ce cauza palestinienilor devenea populară printre arabi, liderii naţiunilor arabe se cam săturaseră de OEP. Mulţi palestinieni şi-au dat seama că nici timpul nu era de partea lor, nici prea multe naţiuni arabe. Totuşi, timp de decenii, OEP şi-a asigurat oamenii că vor avea deplin câştig de cauză. Chiar în cel mai rău caz, negocierile cu israelienii vor readuce întregul Mal de Vest (ocupat în războiul din 1967) şi o parte din Ierusalim. Dar radicalii israelieni erau la fel de porniţi în a nu ceda nici o parte din Ierusalim sau din Malul vestic²⁴. Membrii OEP constituiau doar un procent mic din populaţia palestiniană, dar timp de decenii au dispus de miliarde de dolari pentru „a activa”²⁵. Atunci când Israelul i-a permis OEP să revină în Israel (1990), corupţia se instalase deja. OEP a fost o organizaţie paramilitară; conducerea OEP nu şi-a permis să facă vreun pas nepopular, cum ar fi încheierea acordului „imperfect” cu Israelul. Forţa „irezistibilă” (promisiunile OEP către palestinieni) se ciocnesc de „obiectul neclintit” (politica israeliană, care „face imposibilul ca OEP să nu primească ceea ce a promis să obţină”).

13 septembrie 1993: după mai multe luni de negocieri secrete Israelul şi OLP se recunosc reciproc şi semnează, la Oslo, o „Declaraţie de principii”, cu recunoaşterea autonomiei palestiniene în vederea unei reglementări permanente. Arafat declară, solemn, în numele poporului palestinian, că renunţă total şi definitiv la terorism (în realitate, activitatea teroristă palestiniană va continua, fiind acţionată de grupări para-oficiale. Arafat şi prim-ministrul israelian, Itzak Rabin, îşi strâng mâinile.

5 mai 1994: începutul instaurării unui regim de autonomie palestiniană prevăzut pentru 5 (cinci) ani.
1 iulie 1994: Arafat se reîntoarce pe pământ palestinian; el creează, în Gaza, Autoritatea palestiniană, guvern autonom pentru zonele evacuate de Israel.

4 noiembrie 1995: asasinarea lui Rabin de către un extremist evreu.

20 ianuarie 1996: după evacuarea, de către Israel, a principalelor oraşe din Cisiordania, Arafat este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene. Are loc alegerea unui prim parlament în teritoriile palestiniene.

14 decembrie 1998: vizita istorică a preşedintelui american Bill Clinton în Gaza.

11-25 iulie 2000: după 4 (patru) ani de impas, negocierile de la Camp David, dintre Arafat şi prim-ministrul israelian Ehud Barak, se termină cu un nou eşec.
La 28 septembrie, acelaşi an: începutul celei de-a doua Intifade, pregătită din timp şi declanşată sub pretextul vizitei lui Ariel Sharon, şeful opoziţiei, pe Muntele Sfânt din Ierusalim. [Este vorba despre locul Templului cel Mare, pe ale cărui ruine au fost construite Al-Aksa şi Domul Stâncii, sanctuarul din care, conform narativului musulman, Profetul Mahomed s-a ridicat la cer; în realitate, Mahomed nu a fost niciodată în Ierusalim).

3 decembrie 2001: deşi, prin convenţia de la Oslo, Arafat s-a obligat să pună capăt actelor insurgente şi teroriste împotriva populaţiei israeliene, el şi-a prelungit activităţile prin intermediul unor grupări paramilitare, paraoficiale şi efemere, gen gruparea-Jihad „Az-a-Din-el-Kasam”. Guvernul israelian a decis un fel de domiciliu forţat pentru Arafat, în „Mukata”, sediul administraţiei palestiniene din Ramallah.

29 martie 2002: Israelul construieşte un zid între Israel şi Cisiordania
24 iunie 2002: George W. Bush le cere palestinienilor „să-şi schimbe conducătorul”.

30 aprilie 2003: lansarea „Hărţii drumurilor”, plan american de pace de inspiraţie saudită.
18 decembrie 2003: Sharon lansează un „plan al separării” de palestinieni. În februarie 2004, anunţă apropiata demolare a „satelor agricole” israeliene din zona Gaza.
22 martie 2004: lichidarea de către Israel a şeicului Ahmad Yassin (creatorul şi conducătorul organizaţiei Hamas).
11 noiembrie 2004: moartea lui Arafat, la Paris, urmată de scandalul zecilor de milioane de dolari adunate de Arafat din surse oculte şi depuse în bănci elveţiene (sume la discreţia soţiei sale, Sua Tawil-Arafat).

9 ianuarie 2005: dr. Mahmud Abbas este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene.
21 iunie 2005: întâlnire Abbas-Sharon, la Ierusalim.
15-23 august2005: Israelul evacuează 21 de sate agricole israeliene din Gaza și 4 din Cisiordania.
12 septembrie 2005: sfârşitul retragerii israeliene din Gaza.

1 ianuarie 2006: palestinienii reîncep atacurile teroriste împotriva Israelului.
25 ianuarie 2006: alegeri legislative palestiniene: Hamas obţine majoritatea absolută în Fâşia Gaza, împotriva Fatah.

Războiul din 2006, denumit şi Războiul dintre Israel şi Hezbollah, cunoscut în Liban ca Războiul din iulie şi în Israel ca al doilea război libanez; conflict militar care a avut loc în Liban şi în nordul Israelului. Principalii participanţi au fost grupările paramilitare Hezbollah şi armata israeliană. Conflictul a început pe 12 iulie 2006; a continuat până când a fost ordonată, de către Organizaţia Naţiunilor Unite, o încetare a focului; aceasta a intrat în vigoare la 14 august 2006, deşi, în mod oficial, s-a încheiat la 8 septembrie 2006 atunci când Israelul a ridicat blocada navală impusă Libanului.

Începând cu 28 decembrie 2008, Israelul a declanşat bombardamentele asupra Fâşiei Gaza, regiune în care, din 2007, stăpâneşte organizaţia Hamas. După primele opt zile, armata israeliană a pornit atacul terestru, divizând, practic, regiunea în două. Soldaţii israelieni au pătruns până pe coasta Mediteranei, controlând mare parte din zonele suprapopulate. Atacul Israelului a reprezentat cea mai mare desfăşurare de forţe din 2005 (Ariel Sharon ordonase coloniştilor israelieni să se retragă din regiune). Motivul invaziei priveşte “dorinţa de a stopa atacurile grupării Hamas”; cu toate acestea, cei mai mulţi palestinieni ucişi au fost civili, rachetele din Gaza continuând să lovească, pentru o perioadă, Israelul...

***

Două lucruri frapează în această construcţie istorică: unirea regresului şi progresului, mersul inegal al ambelor momente ale scopului final, raţiune şi libertate. Pentru unii, starea de fericire este îngenunchierea celorlalţi. Nefericirea nu se află la mijloc, ci peste tot, devine o stare profundă – prin desconsiderarea raţiunii. Ea este tocmai vinovăţia. Ultima ar trebui să fie o stare a libertăţii care se întăreşte, odată ce este recunoscută²⁶. Aici, dimpotrivă, libertatea începe şi se sfârşeşte prin trimiterea în neant a „duşmanului”. Nu avem raţiune potenţială fără libertate, nici libertate eliberată fără raţiune. Mai grav: libertatea şi raţiunea descriu curbe complet diferite, se ocolesc, nu se întâlnesc. Mersul libertăţii este un „progres” univoc, înseamnă doar satisfacerea propriilor cereri. Restul este perceput ca inferioritate: umană, rasială, religioasă, socială, economică, politică...


 

Nicolae Tomescu

Când miei, când lupi

Patriarhia Ierusalimului este nemulţumită de faptul că la Ierihon s-a construit un aşezământ românesc „anticanonic”, destinat pelerinilor români care vizitează Ţara Sfântă. Reunit, luni 9 mai 2011, Sfîntul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului a luat, printre alte decizii, o hotărîre în „problema anticanonică a Bisericii din Ierihon” – referire la Aşezămîntul românesc al Patriarhiei Române. Pe site-ul său (http:// www.jp-newsgate.net/gr/2011/05 /09/3352/), Patriarhia Ierusalimului anunţă că, „în unanimi­tate şi cu părere de rău”, Sfântul Sinod a hotărît între­ruperea pomenirii Patriarhului Daniel al Ro­mâniei în bisericile aflate în jurisdicţia canonică a Patriarhiei Iemsalimului, precum şi caterisirea reprezentantului Patriarhiei Române la Ieru­salim, arhimandritul Ieronim Creţu. Hotărîrea a fost motivată de construirea, în ultimul deceniu, a bisericii Aşezămîntului românesc (loc de găzduire a pelerinilor) fără încuviinţarea canonică a Patriarhiei Ierusalimului, încălcîndu-se astfel hotărîrile Sinoadelor Ecumenice şi Locale. “Cu alte cuvinte”, afirmă Patriarhia Ieru­salimului, “prin susţinerea punctului de vedere potrivit căruia, conform Patriarhiei Române, biserica a fost ridicată pentru pelerinii români din Ţara Sfântă, se transformă jurisdicţia Iemsa­limului” într-un „câmp deschis” pentru ca orice altă Biserică locală să-şi clădească biserici. Patriarhia Română a trimis un emisar la Ie­rusalim, PS Ciprian Câmpineanul, pe 15 aprilie 2011, dar mesajul său „nu a căutat, nici n-a dorit o soluţionare canonică a problemei şi păstrarea unităţii în Hristos, ci doar argumente slabe şi inutile” în favoarea situaţiei existente. Astfel, se spune din nou, „Sfântul Sinod s-a văzut silit cu durere”, pentru păstrarea şi ocrotirea drep­turilor canonice şi pastorale ale Patriarhiei Ierusalimului în Ţara Sfântă” să ia hotărîrea de întrerupere a comuniunii eclesiastice, „pentru restabilirea rânduielii bisericeşti”. În ciuda întreruperii comuniunii, „evlavioşii pelerini din România sunt bineveniţi în Ţara Sfântă şi în sfin­tele lăcaşuri patriarhale”.

Patriarhia Română a replicat pe site-ul pro­priu (www.patriarhia.ro)... Deşi în urma vizitei la Patriarhia Ierusalimului a Preasfinţitului Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop vicar patriarhal, din ziua de 15 aprilie 2011, „s-a convenit iniţierea unui dialog bilateral frăţesc între cele două Patriarhii pentru identificarea unei soluţii privind existenţa Aşezământului românesc de la Ierihon”, Patriarhia Română constată „cu surprindere şi regret” că Patriarhia Ierusalimului a luat „o decizie unilaterală”. Relaţiile Patriarhiei Române cu Patriarhia Ierusalimului urmează să fie discutate în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 19-20 mai 2011.

Decizia Patriarhiei Ierusalimului survine la două luni după publicarea în cotidianul grec “Vima” a unei “scurte analize” a activităţii Patriarhu­lui Daniel al României care “încearcă să-şi extindă sfera de influenţă”. Ziarul scria atunci că, prin comportamentul său “îndrăzneţ”, Daniel reprezintă “o ameninţare pentru Patriarhul ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, “sabotînd eforturile acestuia de a convoca un conciliu ecumenic mare şi sfânt, primul după Marea Schismă din 1054”. Prea Fericitul Daniel “încearcă să capete noi sfere de influenţă”(...), „atacînd” Ţinutul Sfânt şi ameninţînd în acest fel puterea Patriarhului Teofil al Ierusalimului”.
Patriarhul Teofil afirmă într-o scrisoare: “(...)dacă toate bisericile orto­doxe ar urma exemplul celei române, atunci în Ţinutul Sfânt ar trebui să apară reprezentanţe ale tuturor bisericilor ortodoxe autocefale şi lumea îşi va da seama că Biserica Ortodoxă nu este unită, ci vorbeşte pe multe voci care nu pot fi coordonate”.

*

Puţină istorie ne ajută să înţelegem cât de bine ştiu unii să-şi critice semenii. Tragicele nedumeriri ale publicului – sunt convins că ele s-au născut – intervin atunci când este vorba de asumarea responsabilităţii pentru propriile acţiuni.

*

Oraşul discordiei între Patriarhia Ierusali­mului şi cea a României este cel mai vechi din Ţinutul Sfânt. În Ierihon intra, la nivelul anului 2009 (situaţia s-a schimbat în 2010, dovadă şi fotografia de colecţie cu un soldat palestinian), doar cine trebuia să intre; se desăvârşeau, pe atunci, chingile care sufocă fostele teritorii ocupate; în interiorul lor, certitudinea că realitatea este la fel de irespirabilă precum aerul, sezaţia de sufocare (la propriu şi la figurat), mizeria de la tot pasul, o stare de inocenţă sălbatică şi contraste fără leac; doar istoria celui mai vechi oraş din lume salvează prezentul localităţii situate cu 250 de metri sub nivelul mării. Telefericul şi urcuşul (care mai răreşte din kilogramele în plus) te aduc pe Muntele Ispitirilor, locul unde Isus Cristos a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi respingând ispitele Satanei, unde este săpată în stâncă Mănăstirea greco-ortodoxă.

M-am bucurat să fotografiez şi Sicomorul lui Zaheu, după noaptea în care dezolarea încercată atunci când vezi mulţi oameni săraci, lipsiţi de educaţie, se plăteşte la preţul de 70 de Euro/camera de hotel. Oricum, palestinienii percep preţuri „joase”, sub nivelul celor practicate la Ein Bokkek (peste 200 de euro cazare/zi) sau Ein Gedi (Kibbutz unde patul odihnitor şi satisfacţia de a intra în Marea Moartă ar fi trebuit răsplătite cu 120 de Euro). Nu poate fi altfel într-o zonă în care existenţa omului se apropie de semnificaţia miracolului, iar confortul – de treapta superioară a schimbării mediului. Rezervele de apă, într-o regiune aridă, unde se înregistrează, frecvent, 40 de grade Celsius la umbră (chiar şi după ora 18:00) sporeşte respectul. Imaginea a rămas vie, intrând în conştiinţa mea şi luându-mă acasă, acolo unde mulţi vând/cumpără aer şi pământ, rostogolind coşmarul de fiecare zi. Românii nu ştiu să mulţumească Domnului pentru ceea ce le-a fost dăruit, să înveţe de la Israel cum poţi construi în piatră şi deasupra pietrei. Am reuşit să ating apele care mi se păreau a fi un trup al tăcerii; un lac de mari dimensiuni, faimos pentru cel mai scăzut punct de pe glob (nu se găseşte sub ape, ci la 420 de metri sub nivelul mării) şi pentru faptul că are cea mai sărată apă din lume. Din păcate, lacul se retrage cu circa 90 de centimetri pe an. În curând, Marea Moartă nu mai poate păstra rolul de clepsidră care şi-a uitat boala pentru satisfacţia noastră, este pe punctul să dispară în întregime. În contrapartidă, visul, mai puţin generos, al iubitorilor de recorduri: pământul uscat cu altitudine joasă va fi la o cotă negativă şi mai ridicată faţă de nivelul mării; dacă turiştii vizitau “centrul spa” Ein Gedi, acum două decenii, mergând doar câţiva metri până la lac, acum sunt nevoiţi să parcurgă aproape doi kilometri. În general, locuitorii suportă două anotimpuri: din octombrie până în aprilie şi atunci când bate vântul fierbinte dinspre deşertul aflat la răsărit. Ameninţarea secetei a fost mereu o problemă, după cum o arată episodul cu proorocul Ilie (1 Regi, capitolul 18) , dar, în multe zone se verificau spusele “curgea laptele şi mierea”. Desigur, trebuie ţinut cont de faptul că, în antichitate, această parte a “semilunei fertile” era propice vieţii umane. Deşi climatul a devenit tot mai arid în ultimele două milenii înainte de Mântuitor, marea catastrofă s-a produs abia prin secolul VII-VIII după Cristos (părţi din Irakul şi Siria de astăzi s-au transformat în deşert). În sudul Palestinei, deşertul Negew (de astăzi) ocrotise, pe vremea lui Iosua, nu mai puţin de 17 oraşe...

 *

Dar deşertul din inima oamenilor? Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române s-au expus celor mai aspre critici. Faptul că sunt percepuţi într-un anume fel de către “colegii” greci, aparent doar în sensul “păstrării şi ocrotirii drep­turilor canonice şi pastorale”, nu îi absolvă pe niciunii de păcatul greu prin care au transformat “politica” într-un izvor de putere, carieră personală, influenţă şi bani. Să comunicăm avertismentul dureros: în viaţa noastră apar preoţi care, deşi ar trebui să fie însufleţiţi de dragoste curată către Dumnezeu şi către aproapele, se ocupă mai mult de binele lor (înseamnă să nu fii bun de nimic, dacă izbuteşti să fii bun doar pentru tine)...

*

Reîmprospătez filele de istorie... În septembrie 2010, aflându-mă din nou în Israel, cu intenţa de a cunoaşte şi diferiţi purtători de ideologie religioasă, am vrut „să simt pulsul” reprezentantului Patriarhiei Române la Ieru­salim, arhimandritul Ieronim Creţu. Prin doi preoţi romano-catolici (Iosif Dorcu şi Cristian Vacaru) i-am vorbit la telefon; din răspunsul fals-binevoitor, nu s-ar fi desprins o stare de ostilitate la adresa omului care doar îşi anunţase prezenţa. Tragi-comedia a început din momentul în care peste judecata şi comportamentul arhimandritului s-a instalat decăderea şi orbirea, un „cuplu” predestinat eşecului. În aşteptarea unei întâlniri la Ierusalim, „suficienţa nu are nevoie de lecţii, aşteaptă doar să fie provocată” – mi-am spus, propunându-mi să nu îmbrăţişez suficienţa; am vrut chiar imposibilul şi am programat o „descindere” în Ierihon; acolo, la aşezământul atât de disputat, mi-am făcut datoria de jurnalist

şi, cu voia lui Dumnezeu, l-am zărit pe arhimandritul Ieronim Creţu risipindu-se la vederea noastră... Tocmai de la oameni trebuie să începem orice referinţă. Găseşti după aceea timp să vorbeşti şi despre teologia sofisticată, despre istoria ecleziastică, să “ilustrezi” tema generală…

*

Aşezămîntul românesc din Ierihon produce un fel de “schismă” în lumea ortodoxă.  De fapt, dincolo deorice produce intoleranţă... Pare adevărat că unele lucruri nu pot fi înţelese, de la început, aşa cum trebuie. Ce s-a ridicat s-a făcut din donaţii, din contribuţii ale credincioşilor, din investiţii, prin vânzare de obiecte religioase, dar şi din bani proveniţi de la guvernul României. Iniţial, construcţia aşezământului românesc a început pe un teren de 800 de metri pătraţi, donaţie de la un român stabilit în Ierihon; acesta a lăsat prin testament Patriarhiei Române pământul, “cu scopul de a servi ca metoc”, un loc dedicat pelerinilor care vor vizita locurile sfinte. Pentru că terenul nu era suficient, Patriarhia Română a cumpărat şi pământurile limitrofe, ajungând să deţină 3.000 de metri pătraţi. Drumul demersurilor şi stăruinţelor diplomatice, parcurs de la eliberarea primului act de proprietate/autorizaţia de construcţie şi funcţionare a Aşezământului din Ierihon până la realizarea proiectului, ridicarea efectivă a construcţiilor, a scos la lumină oameni trimişi de Dumnezeu care au ajutat fie financiar, fie cu muncitori şi materiale de construcţii pentru a suplini lipsurile apărute. În 2000 a fost sfinţit altarul paraclisului în prezenţa regretatului Teoctist, dar şi a altor membri ai Sinodului BOR aflaţi în Ierihon (din delegaţie făcea parte şi Daniel). Construcţia se ridicase după ce ierarhii români obţinuseră binecuvântarea patriarhului de atunci al Ierusalimului; fără binecuvântarea lui Diodor nu puteau începe lucrările la aşezământul românesc de la Ierihon; mai mult, fără binecuvântarea acestuia nu s-ar fi putut face sfinţirea paraclisului.
Încă ceva, fie şi prin metoda comparaţiei... Ruşii au în Ţara Sfântă 10 (zece) mănăstiri şi aşezăminte. Patriarhul Daniel, aşa cum îl ştim, a început să facă şi diplomaţie bisericească cu tentă naţionalistă, a reactivat trei mitropolii în Basarabia fără să se teamă de Kremlinul pravoslavnic etc.

*

Totul îmi aminteşte de o parabolă talmudică; aceasta arată caracterul paradoxal al modului în care îl percepem pe celălalt. Se spune că doi oameni au coborât, pe horn, într-o casă. Unul s-a murdărit pe faţă de funingine, celălalt nu. Văzînd faţa celui curat, al doilea, incapabil să-şi închipuie că ar putea fi murdar, nu şi-a spălat faţa înegrită. În schimb, cel curat (primind şocul vizual al feţei murdare) a început să creadă despre sine că nu este în regulă, spălîndu-şi faţa… Atâta despre creştinii ortodocşi şi despre gâlceava lor din ţinutul Ierihonului.

*

Dar nimic despre ceilalţi? Doar clişee, doar stereotipuri care "focalizează" fundamentalismul şi terorismul? Fără îndoială, aici se relevă una din particularităţile uimitoare ale civilizaţiei islamice. Gustave Le Bon a rostit pentru posteritate: „Naţiunile nu au cunoscut cuceritori mai îndurători şi mai toleranţi cum au fost arabii, precum şi nicio religie mai tolerantă ca religia lor.” Cercetătorul american Druper afirma, la rându-i: „Musulmanii din epoca timpurie a califatului nu s-au limitat doar la tratarea savanţilor creştini nestorieni şi evrei cu respect; ei le-au încredinţat multe activităţi importante şi funcţii în stat. Harun Ar-Raşid a pus toate şcolile sub controlul lui Yuhanna ibn Masawayhi, fără să dea vreo atenţie ţării din care provenea savantul şi nici religiei sale, ci doar poziţiei sale în domeniul ştiinţei şi al cunoaşterii”. Istoricul Welz afirmase, în studiul său despre învăţăturile Islamului: „Ele au pus bazele unei cooperări drepte şi generoase şi au insuflat oamenilor spiritul generozităţii şi al toleranţei, după cum au şi trăsăturile aplicabile ale umanismului. Ele au creat o comunitate de oameni la care cruzimea şi nedreptatea socială se manifestă într-o măsură mai mică decât la orice altă comunitate care a precedat-o”; tot Welz adaugă, vorbind despre Islam: „El este plin de spiritul blândeţei, al toleranţei şi al frăţiei”. Iar Sir Mark Sies afirmă, descriind Imperiul Islamic din perioada lui Harun Ar-Raşid: „Creştinii, păgânii, evreii şi musulmanii acţionau deopotrivă în slujba guvernului”. E. Levi-Provenscal scrie în lucrarea sa Spania musulmană în secolul al X-lea: „Secretarul însărcinat cu protejarea nemusulmanilor era deseori creştin sau evreu, iar funcţiile erau deţinute de creştini şi evrei şi ei lucrau pentru stat în treburile administrative şi militare, iar unii evrei îl reprezentau pe calif în misiunile din statele Europei occidentale”. Reno, în Istoria invaziilor arabe în Franţa, Elveţia, Italia şi insulele din Marea Mediterană, insistă asupra faptului că:„Musulmanii din oraşele Andaluziei îi tratau pe creştini foarte bine. La rândul lor, creştinii ţineau seama de sentimentele musulmanilor şi le făceau circumcizie copiilor şi nu mâncau carne de porc”. Iar Arnold a afirmat, vorbind despre doctrinele religioase ale „sectelor creştine”: „Principiile toleranţei islamice au împiedicat astfel de fapte care conţineau în ele nedreptate. Mai mult decât atât, se deosebeau de alţii prin faptul că se străduiau să-i trateze pe creştini cu dreptate”. Un exemplu în acest sens: după cucerirea Egiptului, ya’qubiţii s-au folosit de prilejul îndepărtării autorităţilor bizantine pentru a lua bisericile ortodocşilor, însă musulmanii le-au redat ulterior stăpânilor de drept, după ce ortodocşii au făcut dovada că le-au aparţinut lor”. Dacă observăm toleranţa care s-a extins în acest fel asupra supuşilor creştini ai musulmanilor, la începutul cârmuirii islamice, nu pare foarte credibilă ideea conform căreia sabia a fost elementul ce i-a convertit pe oameni la Islam. Patriarhul Antiohiei, Mihail cel Mare, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea, adică la cinci secole după ce bisericile orientale au intrat sub cârmuirea islamică, a afirmat, referindu-se la toleranţa musulmanilor şi la persecutarea bisericilor orientale de către bizantini: „Acesta este motivul pentru care zeul răzbunării, cel care deţine forţa şi atotputernicia, cel care schimbă mersul omenirii după voinţa sa şi-l ridică pe cel josnic, atunci când a văzut relele Imperiului Bizantin care a recurs la forţă, ne-a jefuit bisericile şi ne-a lipsit mănăstirile de toate proprietăţile şi ne-a persecutat fără pic de milă şi îndurare, i-a trimis pe fiii lui Ismail (arabii) din Sud (Peninsula Arabă) pentru a ne izbăvi de tirania bizantinilor. Realitatea este că am suferit pierderi din cauza luării bisericilor noastre catolice care au fost date locuitorilor din Calcedon; aceste biserici au rămas de atunci în stăpânirea lor. Dar când oraşele s-au predat arabilor, aceştia au lăsat fiecăreia dintre aceste secte bisericile pe care le-au găsit în stăpânirea lor. În vremea aceea ne-au fost smulse Biserica Mare din Homs şi biserica din Hawran. Cu toate acestea, nu a fost un lucru neînsemnat faptul că am scăpat de brutalitatea Imperiului Bizantin, de persecuţiile lui, de zelul lui violent împotriva noastră şi că ne aflăm în siguranţă şi în pace”...

*

Credinţă, toleranţă, perseverenţă, tenacitate, curaj – sunt nume diverse, exprimând toate (şi fiecare în parte) identificarea, contopirea cu ideile generoase ale umanităţii care crede. Nu numai recunoaşterea, politicoasă, acordată asemănării altora cu noi înşine, dar şi recunoaşterea – în egală măsură – a virtuţilor şi greşelilor noastre, a virtuţilor şi greşelilor venite dinspre alţii...

Nicolae Tomescu

Din actualitatea Casei Regale

Regele Mihai I a anunţat că, începând de marţi 10 mai 2011, toate legăturile dinastice dintre Casa Regală a României şi Casa Princiară de Hohenzollern iau sfârşit (material transmis de Biroul de presă al Palatului Elisabeta).

Regele Mihai I precizează că decizia se bazează pe autoritatea nedisputată ca Şef al Casei Regale a României, luând în consideraţie decizia Regelui Ferdinand I, de a conferi un caracter naţional şi independent Dinastiei şi Casei Regale şi urmând datoria sa faţă de istorie, faţă de urmaşii şi succesorii săi, ţinând cont de articolele 1(10), 15 şi Anexa 1 ale „Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a României”, adoptate la 30 decembrie 2007.

„Acţionând în conformitate cu voinţa mea liberă, fac cunoscută ruperea tuturor legăturilor istorice şi dinastice cu Casa de Hohenzollern. La data de 10 mai 2011 toate legăturile dinastice dintre Casa Regală a României şi Casa Princiară de Hohenzollern iau sfârşit. În conformitate cu dorinţele regretatului nostru bunic, Majestatea Sa Regele Ferdinand I, şi cu decizia Sa din anul 1921, Familia Regală a României şi membrii săi au purtat şi poartă numele de al (a) României. Dar începând cu 10 mai 2011, Casa Regală a României nu va mai purta numele de Hohenzollern-Sigmaringen, şi nu va mai fi cunoscută de la această dată sub numele de Casa de Hohenzollern-Sigmaringen. Casa Regală română va fi cunoscută de acum înainte numai sub numele de Casa Regală a României, precizează Regele Mihai.”

De la aceeaşi dată, „niciun membru al Familiei Regale a României nu va mai purta şi nu va mai avea dreptul să poarte sau să folosească vreun titlu conferit (ereditar sau ad personam) de orice Şef al Casei Princiare de Hohenzollern”, a anunţat Regele Mihai I.

Capul Casei Regale a României rămâne „singura autoritate pentru aprobarea sau acceptarea oricărui titlu sau distincţie”, menţionează documentul.

Majestatea Sa a informat că au fost amendate „Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României”: „Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României se amendează prin excluderea particulelor de Hohenzollern, de Hohenzollern-Sigmaringen şi de Hohenzollern-Veringen, în măsura în care se referă la oricare dintre membrii Casei Regale a României”. Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României, amendate, vor fi transmise membrilor Familiei Regale a României.
 

Documentul, datat „La 10 mai 2011, la Palatul Elisabeta din Bucureşti” este semnat Mihai R.
 

***
 

„Există realităţi care păstrează strălucire întrucât sunt desăvârşite. Nu numai în calitate de Redactor Şef al celei mai importante organizaţii media din Moldova, ştiu că Instituţia Monarhică a dobândit un rol esenţial pentru îndeplinirea lucrurilor desăvârşite. Dumnezeu să dea Majestăţilor Lor Regele şi Regina, Alteţelor Lor Regale Principele Radu şi Principesa Margareta, ani mulţi cu sănătate, cuvânt şi gând cu putere, pentru ca România să devină ceea ce ar trebui să fie, să-şi împlinească asemănarea şi frumuseţea cea dintâi. Onoarea de a mănumăra printre invitaţii la sărbătorirea de joi, 27 mai 2010, incumbă şi responsabilităţi(...) Drumurile noastre converg, negreşit, în grădina palatului Elisabeta, pentru a aniversa împlinirea a 50 de ani ai Alteţei Sale Regale Principele Radu.” Anul trecut, înainte de începerea oficială a evenimentului, mulţi invitaţi au trecut porţile Palatului „Elisabeta”, fiind întâmpinaţi cu muzică de cimpoi, interpretată de instrumentiştii din Perieni (judeţul Vaslui). În paralel cu pregătirile pentru festivitatea din grădină, Regele Mihai, princepele Radu şi principesa Margareta primeau, în Cortul Regal, musafirii care au dorit să-i felicite (ambasadori, oameni de afaceri, fostul preşedinte Ion Iliescu, numeroşi parlamentari etc.). În grădina Palatului, familia regală a fost întâmpinată cu onoruri de un grup îmbrăcat în uniformele regimentului 6 Dorobanţi şi regimentului 4 Artilerie, care a tras salve în onoarea Majestăţii Sale; a urmat concertul aniversar dedicat împlinirii a 50 de ani ai Alteţei sale Regale, Principele Radu (muzică reprezentativă a Ministerului Apărării Naţionale/dirijor locotenent-colonel Aurel Gheorghiţă/conducerea muzicală colonel Valentin Neacşu) iar familia regală s-a plimbat printre invitaţi. Principele Radu, căruia i-am urat «La Mulţi Ani!», s-a comportat admirabil cu reprezentantul Radio Iaşi, adresînd publicului câteva cuvinte memorabile (http://www.radioiasi.ro/, secţiunea “Evenimente”, 27.05.2010 Principele Radu la 50 de ani, document audio semnat de Nicolae Tomescu şi galerie foto Andrei Scribleac)

***

Întrucât publicul doreşte temeiuri realiste, ca linie de continuitate pentru prezenţa şi activitatea Casei Regale în societatea românească, Muzeul Naţional Peleş nu s-a lăsat invitat să consolideze, prin propriile sale cuvinte, dar mai ales prin imagini, un temei realist. „Trăim în amintire şi prin amintire; viaţa noastră spirituală nu este, în fond, decât strădania amintirii noastre de a persevera, de a deveni speranţa, efortul făcut de trecutul nostru pentru a deveni viitor”. Se potriveşte gândirea lui Unamuno cu vizita noastră la Castelul Peleş?

 

***

Casa Regală şi managementul Radio Iaşi au convenit asupra unui dialog permanent purtat la nivelul principiilor. Pe de o parte, credinţă, toleranţă, perseverenţă, tenacitate, intransigenţă, curaj/nume diverse, exprimând toate (şi fiecare în sine) identificarea, contopirea cu ideea românismului, dar şi a integrării Casei Regale în istoria Europei; pe de altă parte, independenţă, responsabilitate faţă de societate şi interesul public, grija pentru competenţa şi onoarea meseriei, loialitatea mai mare faţă de standardele profesiei…

Mulţumim Casei Regale pentru noua invitaţie adresată:

 

***

Anul 2011 este consacrat Jubileului de 90 de ani ai Regelui Mihai I. În luna mai şi în luna octombrie, la Bucureşti, au loc ceremonii şi activităţi publice menite să-l omagieze.
 

*

Joi, 12 mai 2011, porţile Palatului Elisabeta s-au deschis pentru cea mai selectă petrecere în grădină. Un eveniment ţinut în cinstea Majestăţii Sale, Mihai I, cu participarea a 2.000 de invitaţi. Pe listă s-au regăsit atât  "persoane importante", cât şi "oameni de rând" (reprezentanţi ai comunităţilor locale din toate judeţele, elevi, profesori de la colegii renumite, care s-au remarcat prin realizările din anul 2011). Au venit să-l felicite pe Rege diplomaţi şi oameni politici (numărul lor a fost redus).

Regele a stat vreme de o oră şi jumătate printre invitaţii săi; a primit cadouri, în special cărţi. Radio Iaşi, prin reprezentantul său de la vârf, a înmânat catalogul care trezeşte interes şi în cuprinsul Târgului Librex (Iaşi, 11-15 mai 2011); de la pilotul care a dus familia regală la Londra, Mihai I a primit un avion în miniatură. Majestatea Sa a făcut fotografii cu aproape toţi copiii invitaţi la Palatul Elisabeta.

Este al doilea an consecutiv, după 1947, când familia regală aplică tradiţia organizării petrecerilor în grădină. Am participat însă la prima petrecere organizată după ce Casa Regală de România a rupt legăturile cu familia Hohenzollern (reprezentanţii acesteia din urmă afirmă că nu au primit încă o notificare oficială din România şi că au aflat totul din presă).
 

 

*

Ignoranţa profundă a inspirat, adesea, tonul dogmatic. Omul care ştie se exprimă mai detaşat. Lucrurile mari trebuie înfăţişate cu simplitate. Am propus modelul de investigaţie extinsă în mai multe direcţii şi planuri. Cu pretenţia că paşii dintr-o direcţie vor fi urmaţi de alţii. Odată îndrumaţi corect, aceşti paşi spre înţelegere pot fi hotărâtori. Rămâne nevoia permanentă de a fi în legătură cu lumea şi cu realităţile. Mulţumim celor care au vrut/vor să vadă şi să audă.
 

Nicolae Tomescu

Foto: Andrei Scribleac

VIZUALIZAŢI GALERIA FOTO

Listele Wikipedia sunt, mai totdeauna, incomplete de Nicolae Tomescu

• 15 mai 1881: S-a născut prozatorul Nicolae N. Beldiceanu; fiul poetului junimist Neculai Beldiceanu (m. 1923). Vezi, în continuare, interviul acordat de Nicoară Beldiceanu, fiul lui Nicolae N. Beldiceanu...

*

Opţiunea pe care am îmbrăţişat-o: descifrarea sensului cercetărilor şi realizărilor unor personalităţi. În cazul de faţă, a celui care reprezentase în mod strălucit diaspora românească: Nicoară Beldiceanu.

Dialogul a fost posibil în virtutea îndelungatei experienţe de viaţă. Prin tatăl său, Nicolae N. Beldiceanu, aparţinuse ramurii moldovene a familiei. Strămoşii trăiseră în Şcheii Braşovului, unde exista o comunitate românească (îndeosebi de neguţători). După “legenda de familie” (i-a aparţinut lui Nicoară Beldiceanu) se pare că familia a venit din Macedonia (români macedoneni). Legenda nu poate fi verificată documentar... La începutul veacului trecut, un Nicolae Beldiceanu părăseşte Braşovul. Se stabileşte în Nordul Moldovei, unde va dobândi două proprietăţi: la Preoţeşti şi la Vlădeşti (primeşte şi titlul de căminar). Acest Nicolae Beldiceanu a avut mai mulţi copii: unul dintre aceştia a fost Nicolae Beldiceanu, contemporan al Junimii (era specialist în preistorie, a făcut săpături la Cucuteni, fiind printre primii care găsea urme ale omului preistoric în ţinuturile moldoveneşti). Tatăl celui intervievat: Nicolae N. Beldiceanu (publicase mai multe cărţi) s-a stabilit la Bucureşti. În capitala României, el şi-a legat destinul de Victoria (fata lui loan Nădejde şi a Sofiei Nădejde – cei care au jucat un rol important în rudimentul de Partid Socialist de pe vremea respectivă, numit şi “Tineretul Generos”). Acţiunea constructivă şi elaborarea unui proiect îşi au punctul de pornire în relaţia reprezentare-dorinţă, ducând spre aspiraţie. În cazul lui Nicoară Beldiceanu: încă din liceu se dovedea interesat de cercetări istorice. A avut şansa să întâlnească, să fie povăţuit de eminenţii profesori de la Liceul “Spiru Haret” (un liceu renumit care i-a dăruit istoriei pe Mircea Eliade, pe Alexandru Paleologu). Intră la facultate “în timpuri tulburi” (conform propriei mărturisiri). Tulburările politice nu afectează studiile întreprinse sub directa îndrumare a profesorilor: Gheorghe I. Brătianu (istorie universală), Nicolae Iorga, Victor Papacostea (profesor de studii sud-est europene la Facultatea de Litere din Bucureşti, fratele acestuia – Cezar Papacostea fiind profesor de elenistică la laşi). În urma evenimentelor provocate de “puciul legionar”, Nicoară Beldiceanu rămâne fără profesor de slavistică; datorită faptului că ar fi vrut să se orienteze spre anumite studii, urmează cursuri de slavă veche şi sârbă – ultima limbă serveşte, în mare măsură, studiului istoriei otomane. După 1940, Victor Papacostea îl călăuzeşte către studiile turceşti. Şi pentru că “nu exista în acea vreme niciun Institut în care să fie aprofundată limba turcă”, Nicoară Beldiceanu (împreună cu Ion Matei) va plăti cursurile de limbă turcă, învăţând în acest fel. În 1945, după ce a fost demobilizat, a fost trimis (1946) în Turcia. A contribuit mult la această decizie faptul că Grigore Moisil era fiul lui Constantin Moisil, cel care cunoştea dragostea pentru trecut a lui Nicoară Beldiceanu. Destinul a făcut ca eroul nostru să rămână în Turcia după ce, la Bucureşti, „se schimbaseră apele”. Din Turcia, după trei ani de şedere, a plecat în Franţa. L-a ajutat în manieră decisivă Mircea Eliade (era extrem de dificil să obţii o viză de intrare în Franţa). Mircea Eliade este cel care l-a sprijinit şi în tentativa (reuşită) de reluare a studiilor de istorie turcească. “Era extrem de greu să trăieşti în Franţa din cauză că nu mă înţelegeam, pe motive politice, cu românii noştri. Un om de litere rămâne mult mai uşor legat de trecutul cultural şi istoric, de civilizaţia neamului căruia îi aparţine. Din perspectiva omului care îndrăzneşte să afirme că ştie câteva lucruri, că a învăţat să preţuiască societăţi fundamentate pe principii diferite, pot nuanţa trăsăturile modului de viaţă şi de acţiune în Occident” îmi mărturisea Nicoară Beldiceanu. “Societatea occidentală nu este o societate de drept de ieri, de astăzi, ci de veacuri. Noi am cunoscut o societate întemeiată pe criterii democratice între 1866 şi dictatura regală. Îmi aduc aminte că regenţa, în 1929, a adus la putere liberalii, iar alegerile au lost câştigate de ţărănişti, deci a contat pe deplin votul popular. Tătărescu a pierdut alegerile în 1937, cu toate că le-a organizat. Au urmat însă dictaturi succesive, care au transformat mentalitatea românească. Pentru mine, întoarcerea în ţară (1990) a fost ca o scoborâre în neant, cunoşteam o ţară interesantă în ciuda unui război greu, o ţară prosperă, cu oameni civilizaţi, cultivaţi şi nu am mai găsit decât resturi a ceea ce cunoşteam eu acum 45 de ani. Cuvântul agreabil nu exprimă ceea ce ar trebui să exprime. Prin intermediul dumneavoastră aş spune românilor din Moldova că este necesară, în primul rând, o schimbare de caracter. Să se lase mai puţin conduşi de impresiile momentului şi, atunci când iau o hotărâre, să cugete asupra ei. Ceea ce ne lipseşte, în mod special, este absenţa continuităţii în aplicarea legilor. Nu cred că avem această dârzenie în aplicarea unei idei filosofice, politice, pe care o au anglo-saxonii. Am trăit şi în S.U.A., este o altă lume. Să vă spun ceva caracteristic acestei societăţi: un muncitor nu este gelos pe patron. Dacă patronul ridică lunar 20.000 de dolari, iar muncitorul doar 1.500, se declanşează un proces mental invers decât în România; lucrătorul se va mobiliza, spunându-şi: dacă muncesc mai mult, pot ajunge acolo unde a ajuns patronul! Va urma cursurile unei şcoli serale pentru a ajunge tehnician, apoi va urma cursurile altei şcoli pentru a deveni inginer. Este aceasta o mentalitate care nu pune accent pe grevă ca mijloc de afirmare. Şi principile de salarizare sunt complet diferite. Nu ştiu când vom ajunge şi noi la asemenea realităţi!”.

Românii au trăit sub dictatură, dar cei care nu au cunoscut blestemul nu comiteau aceleaşi erori? În organizarea societăţii democratice cu puteri raţionale, care doreşte să dialogheze, care este aptă de o asemenea performanţă – chiar dacă, mai ales, în funcţie de intererele proprii (luând totuşi în consideraţie şi interes ele celorlalţi) – cum poate fiforţat destinul favorabil României?

Pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră, să luăm o hartă. Dacă ne uităm cu atenţie pe o hartă a regiunii care nu notează doar apartenenţe etnice ci şi cultural-religioase, vom remarca fatul că Polonia este profund catolică, a aparţinut întotdeauna felului occidental de a gândi. Cehia – care a aparţinut veacuri întregi Casei de Austria, a dezvoltat o cultură şi o mentalitate apusene. Ungaria, în parte protestantă, în parte catolică, aparţine aceluiaşi mediu. Or, am impresia că este o linie de demarcaţie de natură religioasă. Neamurile care au probleme la ora actuală sunt bulgarii şi românii. Albania este un caz aparte, ei (albanezii) sunt ortodocşi, rămâne puternic elementul iliric independent, au ieşit foarte târziu la liman. Vedeţi, ortodoxia a impus populaţiei o ascultare totală faţă de puterea politică. Nu trebuie uitat ca Basileul (Împăratul bizantin) şi nu Patriarhul era reprezentantul lui Isus pe pământ. Biserica ortodoxă s-a găsit întotdeauna în inferioritate faţă de stat, mă refer la inferioritatea politică prezentă în toată lumea ortodoxă. Dincolo, se uită prea des că Papa – pontifex – este în mod natural un şef spiritual, dar are rol şi de şef politic al lumii occidentale. În această viziune – este bună, este rea, nu ştiu – lumea ortodoxă a fost totdeauna gata să accepte compromisul cu puterea politică care guvernează pentru moment, să-şi aplece capul în faţa puterii politice. Şi mă întreb dacă una din cauzele situaţiei actuale nu este în mare parte ortodoxia noastră? Să fie clar: eu sunt ortodox, părinţii mei au ctitorit şi biserici, nu mă gândesc să-mi schimb religia, dar nu pot nega o realitate! Obedienţa Bisericii ortodoxe faţă de Stat... În plus, aşa cum Imperiul Roman crea state vasale pentru a-şi forma un cordon militar, de ce Moscova nu ar fi prevăzut crearea unor state-satelit pe care să le păstreze în ultima instanţă pentru garantarea situaţiei la Marea Neagră? (să nu uităm că Dunărea trece prin România şi se varsă în Marea Neagră). Este o mare cale de comunicaţie. Cu rol economic pronunţat, în special când va fi făcută legătura cu tot sistemul fluvial apusean şi deci orice mare putere va încerca să păstreze controlul asupra unei axe economice esenţiale. Cred că trăind în Franţa, nu sunt luat de valul „psihozei locale”!

Cercetarea intreprinsă de specialişti precum Nicoară Beldiceanu (a numeroaselor fonduri de documente otomane, a unei serii de izvoare vechi în limba turcă aflate în arhivele şi bibliotecile din Turcia, România, alte ţări) poate arunca o nouă lumină! Arupra isoriei civilizaţiei turce şi, mai ales, asupra relaţiilor româno-otomane (lume cunoscută doar parţial, câteodată chiar nebănuită).
La cumpăna secolelor XIX-XX, şcoala critică de istorie, ilustrată magistral de triada Nicolae Iorga - Ion Bogdan - Dimitrie Onciul, acorda o importanţă deosebită documentului în scrierea istoriei românilor şi a relaţiilor lor cu vecinii (printre care s-au numărat şi turcii otomani). Nicolae Iorga şi-a dar seama că formarea unei şcoli româneşti de turcologie, cu specialişti şi opere istorice proprii, se impunea cu necesitate. Calea primară era invitarea unor specialişti din străinătate care urmau, prin activitate didactică şi ştiinţifică, depuse in România, să creeze premisele realizării acestui deziderat. Seminarul de turcologie din laşi a fost ridicat la rang de Institut de Turcologie (1 aprilie 1940), Iorga fiind director general onorific. Prin cursurile şi seminariile de limbă şi istorie turcă, şedinţele şi comunicările ştiinţifice, cercetări istorice şi fllologice, editarea a două volume din „publicaţiunile lnstitutului”, conferinţe ale unor invitaţi străini, nu vă puteaţi şi dumneavoastră împlini aspiraţiile?

Cursurile şi seminariile amintite au fost urmărite de 10-15 studenţi şi licenţiati în istorie şi filologie care urmăreau o specializare în domeniu. S-a întemeiat şi o importantă bibliotecă de specialitate, cu câteva mii de volume, fond de carte de valoare naţională rivalizând cu numeroase biblioteci de profil din Europa acelor vremuri, eu nefiind în măsură (din cauze amintite) să profit de realizările efemere, dacă ţinem seama de faptul că Institutul şi-a încetat activitatea în iunie l943...

În calitate de specialist turcolog aţi dezvoltat o teorie interesantă cu privire la intenţiile şi acţiunile nemijlocite ale Imperiului Otoman, explicate prin fundamentele de funcţionare ale acestuia!

Am fost preocupat tot timpul de probleme de ordin legislativ şi de caracteristicile sistemului imperial otoman, deoarece acest sistem a fost considerat tiranic – în special în Renaştere, chiar de Machiavelli în Il Principe. Or, realitatea este total diferită. Sultanul otoman era îngrădit de două „constituţii“ (pentru a folosi un termen modern). O nouă dovadă că tirania trebuie privită în mod nuanţat. Din nefericire, s-a impus doar sensul peiorativ al acestui termen. Machiavelli fusese influenţat de situaţii din micile cetăţi italiene care erau dirijate de tiran – termen de origine elină. În ceea ce priveşte cele două “constituţii” otomane, pe de o parte este Şeriat – adică legislaţia de drept divin care decurge din Coran. Pe de altă parte, legile cutumiere, obiceiul pamântului găsit în toate ţările, ţinuturile ocupate de otomani. Se putea întoarce eventual în Şeriat făcând apel la Ulemale (specialiştii de legislaţie coranică, „doctori ai legii rnusulmane”), dar nu puteai să aduni un „conclav“ ca să schimbi obiceiul pamântului. Şi, în general, este un fir roşu în tot sistemul otoman: grija de a nu se atinge de acest drept cutumier pentru a nu avea probleme cu populaţiile. Totdeauna, în ceea ce numeau Kanunname (adică Regulamente), reluau practicile cutumiere şi le recunoşteau.

S-a arătat frecvent că mulţi dintre domnitorii noştri au folosit cu multă iscusinţă mijloacele diplomatice şi militare în intenţia de a apăra integritatea şi independenţa ţărilor pe care le conduceau. S-a minimalizat înţelepciunea şi prudenţa de care dădeau dovadă otomanii?

Vă dau un exemplu... În regiunea Timoc-Morava exista şi există o populaţie românească numeroasă de dialect daco-roman, adică aceeaşi limbă vorbită la noi la Nord de Dunăre. Or, Sultanul Selim I trimite un specialist pentru a studia legislaţia cutumieră a regiunii, acesta compune o Kanunname care respecta dreptul cutumier şi legiuirea precizează că, din momentul respectiv, nu mai este necesar să se urmeze legiuirea principilor sârbi (despoţilor sârbi) pentru că aceasta a fost preluată. Se vede în actele otomane o continuitate juridică. Putem să cunoaştem anumite legislaţii cutumiere anterioare sosirii otomanilor, graţie legislaţiei emisă de suveranii otomani. În felul amintit, legislaţia este astăzi cunoscută...

Fericita proiecţie a dreptului de care aminteaţi – dreptul cutumier – este situaţia Ţărilor Române acolo unde instituţiile, modul de organizare specific românesc nu au suferit atingeri grave (decât în anumite perioade).

Bine, în Ţările Române – Moldova, Ţara Românească sau în Transilvania – odată intrată în sistemul de vasalitate otoman, nu s-a cunoscut o administraţie directă a Porţii Otomane. Au fost respectate datinile, turcii nu aveau dreptul să se stabilească, să facă agricultură, să aibă proprietăţi la Nord de Dunăre. Nu aveau dreptul să ridice moschei! Iar prezenţa trupelor otomane nu era asigurată prin oşti regulate de mare profunzime. Existau trupe pe care le cunoaştem sub denumirea de Raiale (cu rol important de trecere, de traversare – la Turnu, la Giurgiu, la Brăila mai târziu, la Akkerman pentru Marea Neagră). În aceste locuri se aflau garnizoane otomane şi functiona legislaţia otomană. Legislaţia pomenită nu era valabilă, nu trecea de frontierele moldovene sau muntene, turcii nu se amestecau în chestiuni interne de legislaţie românească.

Fără îndoială că aţi încercat să vă explicaţi aşa-numitul miracol al netransformării Ţărilor Române în puşalâcuri turceşti. Să fie ideea în relaţie cu ceea ce, până într-un anumit moment, o doctrină naţionalistă a insistat: rezistenţa extraordinară în faţa unei puteri care dispunea de o forţă zdrobitoare?

Puneţi o chestiune extrem de interesantă, este o bună întrebare. Chestiunea a interesat pe unii istorici români. Mă gândesc la unul din profesorii mei – P.P. Panaitescu. Trebuie adăugat faptul că turcii au încheiat anumite tratate – Ahidname, dar tratatele, pe cât au fost dc „zvârlite“ în ochii publicului, sunt falsuri; au fost alcătuite de Ienichiţă Văcărescu (care, vă amintiţi că a scris o istorie otomană). Probabil că el s-a inspirat din comportarea pe care au avut-o otomanii de veacuri în Principatele Dunărene. Din anumite cronici otomane (nu dau nume, pentru că nu se adresează marelui public) se poate desprinde încheierea de tratate între principii moldoveni sau munteni şi Poarta Otomană. Unul din aceste tratate a fost aflat de profesorul Aurel Decei, într-un manuscris care se găseşte la Biblioteca Moschee Suleimaniye din Istambul, deci nu este un act oficial care să fi ajuns la noi, este un Sulhname – tratat de pace (dar problema acestui tratat derivă din datarea lui). Pare a fi din timpul lui Ştefan cel Mare. Într-o cronică otomană se aminteşte de acea campanie împotriva Moldovei din 1538 – întreprinsă de Soliman Magnificul sau Suleyman Legislatorul – se vorbeşte de înlocuirea lui Petru Rareş cu Ştefan Lăcustă şi se poate reconstitui tratatul care a fost impus de Poartă la Suceava. Sunt numeroase “urme” de tratate, dar că ele au ferit Ţările Române de anexare şi transformare în paşalâcuri este foarte greu de spus!
Poate că ar trebui văzute lucrurile şi în altă lumină: Ţările Române nu se aflau – încă din timpul lui Mircea cel Bătrân – pe linia principală de atac a armatelor otomane. Otomanii erau interesaţi de pătrunderea spre Europa Centrală şi, eventual, ajungerea chiar în Italia, cucerirea Romei – care era marea capitală a lumii creştine occidentale şi adversara cea mai importantă a politicii otomane de extindere a teritoriului lor de influenţă. A fost o deviere, iar, mai târziu, când atacul lor traversează Dunărea trecând prin Dobrogea, urcă spre vechea Polonie, Moldova scapă de anexare dar nu trebuie uitat că Hotinul este transformat în raia. Este foarte greu de spus faptul că Ţările Române prezentau pentru otomani un interes strategic minor; odată ce aceştia din urmă controlau toate vadurile dunărene şi anumite puncte strategice, nu îi interesa anexarea... Poate şi un factor politic să fi intrat în calcul, nu doreau să dezorganizeze grânarele Imperiului Otoman; capitala trăia în mare parte din importurile făcute din Ţările Române, la preţuri ridicole, impuse...
 

*

Cine şi-ar fi închipuit că acesta va fi ultimul interviu acordat de Nicoară Beldiceanu (istoric absent din lista publicată de Wikipedia) înainte de a-i veni rândul la marea trecere? Atunci când oamenii nu vor mai fi...

 

Nicolae Tomescu

ISRAEL ‘63 de Nicolae Tomescu

Statul Israel (מדינת ישראל Medinat Israel în limba ebraică, دولة اسرائيل Dawlat Isrā'īl în limba arabă) este ţara din Orientul Mijlociu, pe coasta estică a Mării Mediterane. Democraţie parlamentară, se autodefineşte ca un stat evreiesc şi democratic, potrivit cu mesajul Proclamării lui la 14 mai 1948. Populaţia Israelului este predominant evreiască, cu o minoritate arabă consistentă, de confesiune musulmană sunită, iar in mică parte de confesiuni creştine sau druzi. Israelul se învecinează, de la nord la sud, cu Libanul, Siria, Iordania şi Egiptul. Israelul are ieşire la Marea Mediterană, la golful Aqaba şi la Marea Moartă.

Ziua Independenţei Israelului, YOM HA’ATZMAUT, marchează proclamarea statului independent, la 14 mai 1948, atunci când a luat sfârşit mandatul britanic asupra Palestinei, pe baza unei Rezoluţii a Adunării Generale a ONU, din 29 noiembrie 1947; aceasta stipulase crearea, pe teritoriul Palestinei, a două state: unul evreu şi altul arab. Data aniversării evenimentului variază, în fiecare an, funcţie de calendarul ebraic.

Este întotdeauna precedată de Yom Hazikaron (ebraică: יום הזכרון לחללי מערכות ישראל ונפגעי פעולות האיבה), oficial Ziua Memoriei soldaţilor morţi (din Israel) şi a victimelor terorismului, comemorată la 4 Iyar.

O ceremonie oficială are loc, în fiecare an, la Muntele Herzl din Ierusalim, în noaptea de Yom Ha'atzmaut. Ceremonia include un discurs al preşedintelui Knesset-ului (parlamentul israelian), o prezentare dramatică, un marş ritual al soldaţilor care transportă steagul Statului Israel, dezvoltarea unor "structuri" - cum ar fi Menora, Magen David şi un număr care reprezintă vârsta Israelului, iluminat de douăsprezece torţe (câte una pentru fiecare dintre triburi). În fiecare an, o duzină de cetăţeni israelieni (cei care au adus contribuţii sociale semnificative într-o zonă selectată) este invitată să  poarte torţe.

- Realităţi însuşite de doamna Mariana Stoica, preşedintele Asociaţiei de prietenie România-Israel (înregistrare Nicolae Tomescu)

- Nicolae Tomescu, în dialog cu Excelenţa Sa, domnul David Oren, fostul ambasador al Statului Israel în România

Hatikva (în limba română Speranţa) este imnul naţional al statului Israel. Hatikva a fost scrisă de poetul Naphtali Herz Imber (în Iaşi, anul 1878). Poezia avea nouă strofe şi se numea „Tzikvatenu”. În 1897, la Primul Congres Sionist, a fost adoptat ca imnul Sionismului. Mai târziu a fost rescris de compozitorul Paul Ben-Heim, care s-a bazat pe muzica evreiască din România. În versiunea sa modernă, imnul are numai prima strofă şi corus. Cea mai importantă modificare a fost despre speranţa ca o naţiune liberă să locuiască din nou în Sion. Potrivit surse, imnul a fost compus dupa modelul cântecului românesc „Carul cu boi”. Totuşi, cea mai plauzibilǎ sursǎ de inspiraţie rǎmâne cântecul popular românesc „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec cules şi pus pe note, pentru prima datǎ, de marele compozitor român Guilelm Şorban.

Textul în ebraică alături de transliteraţie şi traducere în limba română:
 

כל עוד בלבב פנימה נפש יהודי הומיה, ולפאתי מזרח קדימה עין לציון צופיה - עוד לא אבדה תקותנו, התקוה בת שנות אלפים, להיות עם חופשי בארצנו ארץ ציון וירושלים.

Kol od balevav, penima - Nefesh yehudi, homia Ulfatei mizrah, kadima A'in letziyon, tzofia. Od lo avda tikvatenu Hatikva bat shnot alpa'im Lihiyot am hofshi, be'artzenu - Eretz tziyon yerushala'im.

Atât timp cât în inimă, înăuntru, Un suflet izraelit încă tânjeşte, Şi înainte spre Est, Un ochi încă veghează spre Sion. Speranţa noastră nu a fost încă pierdută, Speranţa de două mii de ani, Să fie o naţiune liberă în ţara noastră, Patria Sionului şi a Ierusalimului.

8-9-10 mai de Nicolae Tomescu

Înregistrarea din 9 mai 2011, în spaţiul intitulat “Martor”/“Polemici cordiale” (Radio Iaşi Clasic, 1053 KHz, 16:15-17:00), se referă şi la Actul fondator al PCR din 8 mai 1921. Acesta reprezintă, în mod direct, o consecinţă a Congresului al II-lea al Kominternului, desfă­şu­rat în 1920 la Petrograd şi Moscova; atunci, Lenin i-a strâns pe comuniştii din toate alcătuirile socialisto-comunisto-bolşevice pentru a le înainta un document cu noile con­diţii de afiliere, nenegociabile; delegaţia română era condusă de Gheorghe Cristescu, zis şi “Plăpu­maru”, liderul unei facţiuni radicale a Partidului Socialist Român, facţiune care nu aduna mai mult de o mie de membri; punc­tele cele mai importante ale întâlnirii de la Moscova erau legate de obligaţia de a re­nun­ţa la mo­deraţie şi de a îmbrăţişa calea clandestinităţii; Cristescu a semnat documentul pe 3 decembrie 1920, fiind primit (la o săptămână distanţă) de Lenin *la Kremlin; revenită în Bucureşti, gruparea lui Cristescu, ra­dicală şi bolşevică, luptă pentru putere cu gruparea ve­derilor social-de­mocrate (Ilie Moscovici, Ion Fluieraş, Iosif Jumanca ş.a); bolşevicii lui Cristescu atacă sediile, ameninţă membrii şi dau lovitura finală convocînd Congresul din 8 mai 1921, unde forţează afilierea la Komin­tern; peste 4 zile, la 12 mai, imediat după afilierea la o organizaţie relativ apropiată de ceea ce numim astăzi terorism (voia să răstoarne ordinea statului român), comuniştii sunt arestaţi de Siguranţă. În 1924, Partidul comuniştilor a fost scos în afara legii (guvernul liberal l-a acuzat de “acţiuni anti-româneşti”, demonstrându-se că acţiona în interesele Moscovei). Avea să iasă din ilegalitate chiar după evenimentele din august 1944 şi să preia puterea în condiţiile prezenţei pe teritoriul României a trupelor sovietice care exercitau regimul de ocupaţie militară consecutiv încheierii ostilităţilor şi a celui de-Al Doilea Război Mondial (chiar dacă nu a numărat mai mult de 2.000 de membri – în timpul Marii Conflagraţii Mondiale, număra mai puţin de 1.000; dintre aceştia, potrivit unor date din 1930, românii ar fi reprezentat 23%, maghiarii – 26%, evreii – 18%, ruşii împreună cu ucrainenii – 10% iar bulgarii – 10%). Au urmat mitinguri, spectacole muzical-coregrafice, stadioane pline cu pionieri, şoimi ai patriei, utecişti (m-am aflat printre aceştia, la jumătatea anului 1989, în loc să mă număr printre disidenţi – atâţia câţi au fost; am reparat o mică parte din greşeală în decembrie 1989). Toate marcau fiecare zi de 8 mai, pentru partidul unic; zi liberă în mod oficial, de 8 mai răsunau cântecele de slavă în cinstea partidului şiconducătorului iubit.
 

MP3: N.Tomescu interviu cu Victor Frunză

*

Dacă s-a scris cartea Mai e acesta oare un om?, de ce să nu devină posibilă întrebarea „Mai sunt oare aceştia jurnalişti, dacă, în spaţiul public, nu vorbesc decât despre mizerie (economică, socială, politică, morală)?”

Desigur, nu mă compar cu Primo Levi – autorul evocării danteşti, de vaste şi profunde proporţii, a degradării omului în lagărul morţii de la Auschwitz... Nicolae Tomescu va fi autorul unor secvenţe reduse ca durată, aproape „imposibile” în ilustrarea continuităţii ideilor şi stilului (aş vorbi chiar de imprimarea, fără voia mea, a unui caracter fragmentar)... Să încerc transformarea imposibilului în posibil?
 

*

Emisiunile Radio Iaşi, prin ştiri – dar şi prin comentarii specializate – au adus şi aduc în discuţie Ziua Europei... Cunoscând importanţa faptelor istorice şi maniera în care pot fi ele reflectate, fără repetiţii supărătoare, voi reaminti faptul că, în data de 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe francez, propunea un plan de pace al cărui principal scop formulat privea controlul internaţional asupra industriilor de război – din Franţa şi Germania. S-au pus bazele unei cooperări între vechi inamici, depăşirii resentimentelor, se declanşa procesul de exercitare comună a suveranităţii. Acesta este punctul de pornire în noua construcţie europeană?

Întrebarea nu este simplă, cu atât mai puţin răspunsul la întrebare, mai ales atunci când vrei să aminteşti toate semnificaţiile zilei de ieri – 9 mai. Cunoscută ca zi a victoriei, a eliberării de sub nazişti, este sărbătorită acum în toate statele Uniunii Europene, dar şi în cele care aspiră la integrare. Înaintea “Declaraţiei Schuman”, la Haga (8-10 mai 1948) s-au reunit reprezentanţii grupărilor europeiste din diferite ţări – fondând Mişcarea Europeană. Oricum, ideea europeană apăruse cu mult timp înainte…
 

MP3: N.Tomescu despre 9 mai

În anul 1985, Consiliul European de la Milano a ales data de 9 mai ca Zi a Europei, apreciind că punctul de pornire al construcţiei Europei unite a fost declaraţia prin care, la 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a propus Germaniei şi altor state europene, să pună „bazele concrete ale unei federaţii europene indispensabile pentru menţinerea păcii”. Există două momente care marchează Ziua Europei, anume data de 5 mai, dedicată constituirii Consiliului European în anul 1949, şi data de 9 mai dedicata Uniunii Europene, cunoscută şi ca Ziua Schuman.
Al Doilea Război Mondial a lăsat Europa distrusă din punct de vedere material. În acest context s-a conturat o politică internaţională care trebuia să fie capabilă să oprească o posibilă “a treia conflagraţie mondială” şi să consolideze Europa din punct de vedere economic. În acest scop au fost puse bazele unor organizaţii internaţionale cu caracter politic, militar şi economic. Declaraţia oficială a fost făcută de către ministrul francez de externe Robert Schuman la 9 mai 1950 prin care propunea punerea sub o autoritate comună unică a întregii producţii de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania. Schuman a precizat că proiectul reprezenta primul pas în realizarea unei Europe unite, având ca scop principal reconcilierea franco-germană. Planul cuprins în declaraţie a ajuns la forma finală abia după ce a parcurs nouă etape, printre care se numără reunirea industriilor carboniferă şi siderurgică,  organizarea Europei „pe baze federale“, ultima variantă menţionând că unirea celor două industrii ar fi „primul pas al unei federaţii europene”. În forma sa finală, declaraţia propunea ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise din care puteau face parte şi alte state europene. Se considera că utilizarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel putea asigura stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică pentru toate ţările implicate. Conform declaraţiei, s-a considerat că solidaritatea în domeniul industriilor siderurgică şi carboniferă garantează faptul că un război între Franţa şi Germania devenea imposibil. În plus, desemnarea unei Autorităţi comune “poate să ducă” la unificare economică pentru toate ţările membre, contribuind la creşterea nivelului de trai, promovând pacea şi realizând una dintre misiunile de bază: dezvoltarea continentului african. Declaraţia a fost semnată de Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Au urmat nouă luni de negocieri care au dus la adoptarea Tratatului prin care era stabilită comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), la 18 aprilie 1951.
 

*

Oamenii trebuie pregătiţi să-şi însuşească noţiuni, determinaţi să aibă atitudini şi comportamente… La capătul progreselor segmenţiale pe care le înregistrez de 21 de ani (vârsta actualei emisiuni Repere în istorie (fosta Columnă) – difuzată în fiecare zi de marţi, după ora 20:03 / Radio Iaşi Clasic), cu intenţia de a nu transforma Fila de calendar (www.radioiasi.ro/primapagină) sau Fonoteca de Aur (sâmbătă şi duminică, după 17:03 / Radio Iaşi Clasic) într-o lecţie de istorie, mărturisesc mecanismul prin care mergeam pe anumite înregistrări – legate de mai 1877...
           

MP3: N.Tomescu despre independenţa României

Şi marţi, 10 mai 2011, Martor +Polemici cordiale(între 16:15-17:00) este „combinaţia” realizată prin intermediul colaboratorilor-reprezentanţi ai societăţii civile, pe format de talk-show politic, social, economic, cultural, istorico-naţional şi de integrare europeană. Personajele sunt autentice…Fără îndoială, se poate reproşa că filosofia realizatorilor nu consolează pe nimeni – pentru că spune adevărul; ei nu merg în pas cadenţat...

*
 

Dezbaterea nu vizează întotdeauna obţinerea consensului/acordului. Astfel, ea se opune discuţiei (dialog în care interlocutorii caută cu bună credinţă şi fără parti pris cea mai bună soluţie a unei probleme controversate, iar fiecare parte este gata să-şi modifice părerea dacă i se aduc argumente relevante). Dar dezbaterea este diferită de ceartă, în sensul că obiectivul real al părţilor aflate în interacţiune este de a impresiona o a treia parte, judecător sau auditoriu, care se va pronunţa asupra valorii argumnetelor utilizate. Tot spre deosebire de ceartă, dezbaterea este condusă de reguli stabilite, în general, la început. Am stabilit regulile; limitările ţin de “cursa contracronometru”… Reamintesc întrebările (Dumneavoastră puteţi spori câmpul acestora): Cât de potrivită vi se pare „formula dinastică” în „noua arhitectură europeană”? Ce ştiţi despre instituţia monarhică? Dacă unii au amintiri din vremurile monarhiei, comunismului, democraţiei post-revoluţionare, pot face analogii, comparaţii, pot accentua diferenţele... Nu i s-ar face o nedreptate trecutului însuşi, dacă am ignora ziua monarhiei (dinastiei)? În aşteptarea zilei de 10 mai, pledez pentru o dezbatere rezonabilă, inteligentă şi inteligibilă...
Trebuie doar să apelaţi
·        0232/258900 şi 0232/260900; SMS la 0726-115300 şi 0754-053883 / AM
·        0232-255900, 0232-259900; SMS-uri la 0726-115300 şi 0754-053883; ID-ul de messanger: radioiasionline / FM
sau să navigaţi pe
·        www.radioiasi.ro

Pluralismul nu este suficient; în absenţa idealului democratic, el conduce la conflicte (de natură diferită). Idealul democratic nu este suficient; în absenţa procesului critic, el conduce la demagogie. Se poate spune că „fiecare popor are democraţia pe care o merită”, aceasta în două sensuri: pe care şi-o doreşte; pe care este capabil să şi-o facă.

Începînd cu luna mai a anului 1990, l-am întâlnit pe mai multe ori pe domnul Neagu Djuvara. L-am ascultat la Radio Iaşi – prin recunoaşterea datelor propriei sale experienţe, regăsindu-i spiritul fascinant şi în lecţiile televizate de istorie… Marţi, 10 mai 2011, altă secvenţă cu acelaşi Neagu Djuvara, omul care a crezut şi crede în democraţie! În justiţie, opusul celor petrecute la 30 decembrie 1947... La 13 mai 1994, într-un interviu pe care mi-l acorda, Alexandru Paleologu a mers mult mai departe decât Neagu Djuvara... În iulie (şi apoi în octombrie 1990), Regele Mihai îl primea (la reşedinţa sa elveţiană) pe scriitorul Mircea Ciobanu. Răspunsurile Suveranului, combinate cu preţioase documente din arhiva personală, au configurat lucrări de referinţă. A doua – intitulată Regele Mihai şi exilul românesc – o dimensiune prea puţin cunoscută a istoriei noastre postbelice, dar care s-a conturat la lansarea de carte (27 aprilie 1994)... Nu mai învălui biografia evenimentului trecut (aşa cum s-a petrecut Mircea Ciobanu – Dumnezeu să-l odihneasă) dar trebuie să amintesc de dominanta pasiunii şi rigorii (înregistrare-document, cu Mircea Ciobanu)...       

În general, competenţa se referă la capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unei probleme – pe baza cunoaşterii adânci a acesteia. În ultimă instanţă, competenţa se exprimă prin profesionalism, proces în care normele morale şi abilităţile de acţiune se îmbină foarte strâns.

Tocmai fiindcă reconstituirea trecutului trece prin atâtea filtre deformante, de la structurile permanente sau fluide ale imaginarului la jocul ideologiilor sau la imperativele momentului politic, Nicolae Tomescu extinde dezbaterea dincolo de spaţiul Repere(lor) în istorie; o provocare pentru cei care vor fi pe recepţie marţi – 10 mai, vor răspunde... epistolar sau pe http://www.radioiasi.ro/: Ce ştiţi despre instituţia monarhică? Dacă unii au amintiri din vremurile monarhiei, comunismului, democraţiei post-revoluţionare, pot face analogii, comparaţii, pot accentua diferenţele. De ce credeţi că nu s-a organizat referendum pentru determinarea formei de guvernământ? Nu i s-ar face o nedreptate trecutului însuşi, dacă nu am înţelege (pe deplin) 10 mai 1866, 10 mai 1877 – ziua monarhiei? Pledăm pentru o dezbatere rezonabilă, inteligentă şi inteligibilă. Ce este, este, dar şi ce a fost, ce cred unii că ar trebui să fie; identificarea nu începe şi nu se termină prin anularea celuilalt, care are o altă opţiune. Într-o emisiune în care publicul învaţă (deopotrivă cu noi) altă manieră de a aborda marile chestiuni, care sunt virtuţile republicanismului, care sunt virtuţile monarhiei constituţionale? Care sunt punctele slabe?

Am înţeles că regele este persoana care adună o ţară. Arend Lijpart a formulat şi mai bine: „un şef de stat, simbolul apolitic şi imparţial al unităţii”. Poate reuşi acest lucru un preşedinte? 


 

Nicolae Tomescu, Radio Iasi