Aşezământul românesc de la Ierihon, Biserica unde se află Sicomorul lui Zacheu, apoi ne îndreptăm către Marea Moartă (ne vom opri la Qumran).
În 2009, alt simbol mă fortificase pentru a-i urma chemarea: Massada, ultimul refugiu antic al combatanţilor evrei, care, în numele libertăţii, au înfruntat armata romană şi au balansat către omenire prin luptă, prin sacrificiul suprem; ideea distrugerii violente a Regatului Iudeii, la sfârşitul epocii celui de-Al Doilea Templu, şi-a depărtat propriul timp; evreii au fost etapa devenirii, au tulburat răbdarea zilelor iar renunţarea la viaţă s-a transformat în ritm al altor pulsaţii... Tot atunci am înţeles cuvintele rabinului Simon Ben Lakish (secolul al III-lea după Cristos): “Dacă Grădina Edenului este pe pământul lui Israel, porţile sale sunt în Beit She’an”. Pe Valea Iordanului, la sud de Marea Galileii, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: un oraş care te proiectează faţă în faţă cu ceea ce simt pentru marile aşezări romane, unde ruinele te trezesc la viaţă (oricât ai fi de obosit sau lipsit de insipraţie); m-am îndreptat spre calea care pătrunde prin istoria fostului Scythopolis, mi-am îndemnat paşii spre şuvoiul ochiului setos de lămuriri, am urcat pe o culme greu de luat în stăpânire, am strâns un pumn de căldură (şi de vânt), m-am luminat: ergo sum... Primele trei zile ale expediţiei prin Israel mi-au adus altă bucurie din cupa căreia turiştii nu vor/nu sunt lăsaţi să guste. Se numeşte Kohav Hayarden, o fortăreaţă a Cruciaţilor. Pietrele mi-au şoptit: după multe încercări, multe eforturi susţinute, musulmanii de sub conducerea lui Saladin au capturat Belvoir; în 1189, apărătorii s-au predat. Mă pot amăgi şi astăzi cu faptul că, de pe ruinele bine conservate mi-am proiectat fiinţa deasupra întregii văi a Iordanului, cu ochii de vultur ai Cavalerilor Ospitalieri.
*
Gamla este situată în centrul Înăţimilor Golan, 20 Km sud faţă de Qatzrin, 20 Km nord de Daliyot. O rezervaţie ca un vis învăluind ameninţări liniştite: o cascadă impresionantă, cea mai mare din întreg Israelul (51 m înălţime), situri cu forme şi culori care nu-şi trădează vârsta, zborul grifonilor (cine crede că mă refer la monstrul cu corp de leu înaripat, cu cap şi gheare de vultur, va fi dezamăgit să afle că am fotografiat doar o pasăre răpitoare din ţările calde, mare, asemănătoare vulturului, cu corpul aproape pleşuv şi gâtul îmbrăcat într-un guler de pene); straturi de pământ roşu, acumulat de-a lungul milioanelor de ani, copt prin acţiunea lavei de dedesupt, pot fi observate laolaltă cu straturile de bazalt – rezultatul procesului fiind formarea micilor lacuri ale căror microorganisme se cuvin protejate de entuziasmul turiştilor.
*
Ziua, ca împreunare de culori, m-a strivit sub nepăsarea celor care nu vizitează Korazim. Menţionat în Talmudul Babilonian (Menahot 85/A), renumit pentru plantaţiile de altădată, este asaltat în zilele noastre de căldură şi însingurare. În Noul Testament (Matei 11:21; Luca 10:13) Korazim apare ca un oraş condamnat de Isus, împreună cu Beth Saida şi Capernaum. 100 de dune, divizare în cinci părţi, zonă principală care adăposteşte drumul pavat, ruinele unei sinagogi, rămăşiţele a trei mari clădiri...
La Megiddo, mai zelos cu principiile raţionale decât cu jocurile misterului numit om (călăuzit sau împins de Divinitate), nu am confirmat rolul aşezării drept Armaghedon-ul Noului Testament (Revelaţii 10:16), amintindu-mi, totuşi, de scena viziunii apocaliptice a lui Ioan, de bătălia dintre forţele Binelui şi cele ale Răului, urmată de coborârea lui Dumnezeu din Ceruri pe pământ – inspiraţia acestei viziuni este configurată de profetul Zaharia, care descrie înfruntarea din „Valea lui Megiddon” (Zaharia, 12:11). Prăpastia din aceeaşi substanţă, a îndoielii, m-a înghiţit atunci când priveam micile obiecte şi piese care atestă locuirea încă din neolitic (mileniile VII-VI î.Cr.); confirmat şi prin rămăşiţele unui templu, menţionat în documentele egiptene, Megiddo aparţinea, în secolul XIV î.Cr., unei alianţe a oraşelor din Canaan, sub protecţia Regatului Mitanni., fiind cucerit de faraonul egiptean Tutmos al III-lea. Cărţile lui Iosua şi ale Judecătorilor amintesc de Megiddo şi de faptul că triburile lui Manaseh nu au reuşit să îl cucerească. În a doua jumătate a secolului al XII-lea î.Cr., faraonul Shishak a condus o mare campanie militară în Canaan iar Megiddo figurează pe lista oraşelor supuse (Templul din Karnak, Egipt). Regele Solomon ar fi construit un mare oraş cu două palate îmbrăcate în piatră, alţii sunt de părere că dinastia israelită Omri, a secolului IX î.Cr., are mai multe merite; nimeni nu poate contesta prosperitatea secolului VIII î.Cr., fortificaţiile, sistemul de canalizare, grajdurile precum un cuvânt şi un adăpost, dar şi realitatea potrivit căreia Megiddo se transformă, treptat, într-un fel de arenă a disensiunilor dintre regii Iudeii şi Israelului...
În 1986, pe timpul unei secete care a provocat scăderea nivelului apei din lacul Yam Kinneret (Marea Galileii), doi fraţi din kibbutz-ul Ginosar descopereau o barcă veche. Cu lungimea de 8,20 metri, o deschidere de 2,30 m şi o înălţime de 1,20 m, vasul era îngropat în sedimentele acumulate pe fundul lacului, drept consecinţă, bine protejat. Potrivit mai multor criterii de calsificare, tipul de echipaj ne duce cu gândul că reprezintă unul din vasele menţionate în Evanghelie, împrumutate de Isus şi discipolii săi, la fel cum a fost îndreptat de evrei împotriva romanilor în cursul bătăliei navale de la Migdal (67 d.Cr.). În simplitatea lui (sâmburele marilor creaţii), vasul deschide o fereastră spre trecut, ne oferă indicaţii privind activităţile navale de pe lacul Galileii; totodată, face posibilă apropierea noastră de o parte a vieţii lui Isus. În februarie 2000, vasul a fost transferat în aripa nouă a Centrului Ygal Allon, dovadă a reconstituirii aventurii umane din Galileea, dar şi andocarea permamentă la malul punctelor cardinale ale omenirii...
În 1986, pe timpul unei secete care a provocat scăderea nivelului apei din lacul Yam Kinneret (Marea Galileii), doi fraţi din kibbutz-ul Ginosar descopereau o barcă veche. Cu lungimea de 8,20 metri, o deschidere de 2,30 m şi o înălţime de 1,20 m, vasul era îngropat în sedimentele acumulate pe fundul lacului, drept consecinţă, bine protejat. Potrivit mai multor criterii de calsificare, tipul de echipaj ne duce cu gândul că reprezintă unul din vasele menţionate în Evanghelie, împrumutate de Isus şi discipolii săi, la fel cum a fost îndreptat de evrei împotriva romanilor în cursul bătăliei navale de la Migdal (67 d.Cr.). În simplitatea lui (sâmburele marilor creaţii), vasul deschide o fereastră spre trecut, ne oferă indicaţii privind activităţile navale de pe lacul Galileii; totodată, face posibilă apropierea noastră de o parte a vieţii lui Isus. În februarie 2000, vasul a fost transferat în aripa nouă a Centrului Ygal Allon, dovadă a reconstituirii aventurii umane din Galileea, dar şi andocarea permamentă la malul punctelor cardinale ale omenirii...
Herodion rămâne unul dintre cele mai ambiţioase proiecte ale lui Irod cel Mare, servindu-i ca palat de vară, fortăreaţă, monument, cimitir şi capitală districtuală. Este singura aşezare, ridicată de regele-constructor, care îi celebrează numele. Complexul, situat la 15 km sud de Ierusalim, aproape 5 km sud-est de Betleem, în apropierea anticului drum către Marea Moartă, a fost construit între 23-20 î.Cr., împărţit – fără a fi divizat – în două zone: de sus (palat, fortăreaţa circulară ridicată pe un munte... artificial) şi de jos (la baza muntelui, întâlneşti palate-anexe, pentru uzul familiei regale şi prietenilor lui Irod, folosite, totodată, ca birouri centrale ale capitalei districtuale). Irod şi-a iubit destinul, acest preţios obiect al dragostei de sine ce n-ar dori să dispară; i-a încredinţat, prin moarte, puterea fiului său, Archelaos, dar dansul bucuriei avea să fie întrerupt de procuratorii romani, retrăit – primitiv – de rebelii evrei în marea revoltă din 66 d.Cr., programat, din nou, de luptătorii lui Bar Kochba (132 d.Cr.), abandonat pentru câteva veacuri, până când, o comunitate de călugări bizantini şi-a stabilit reşedinţa printre ruinele Herodionului şi au ridicat, între secolele XV-XVII, patru biserici; zilele care măsoară vârsta aşezării au mai cunoscut arabii şi alt abandon – întrerupt de modul în care beduinii ştiu să îmblânzească ţinuturile aride, contopindu-se cu ele.
*
Revenind la septembrie 2011...
Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din Pustiul Iudeii (numit şi Wadi Kelt) este o mănăstire ortodoxă foarte veche, în care se păstrează Moaştele Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, numit şi „Hozevitul”. Mănăstirea se află la o distanţă de numai 20 de kilometri de Ierusalim, pe drumul ce se îndreapă spre Ierihon. Valea numită „Wadi Kelt” străbate o însemnată parte din pustiul Iudeii. Valea pustiului Hozeva merge paralel cu drumul antic roman ce lega Ierusalimul de Ierihon, drum pe care a coborât şi samariteanul milostiv (Luca 10, 29-37). Mănăstirea este aşezată pe panta abruptă a malului vestic al văii, într-o regiune mai mult palestinană decât israeliteană.
Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul este săpată într-un perete de stâncă, pe locul unei străvechi aşezări monahale, de la începutul veacului al V-lea, situată la apus de Ierihon, pe valea pârâului Horat-Cherit – din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, în preajma căruia a existat Proorocul Ilie, pe timpul prigonirii lui de către regele Ahab. Mănăstirea greco-ortodoxă a fost întemeiată prin secolul al V-lea (sau al VI-lea) de către Ioan din Theba. După tunderea în monahism, acesta a plecat din Theba Egiptului şi a venit în pustiul Iudeii (anul 480); a găsit o peşteră în care s-a instalat ca sihastru. Mănăstirea a fost numită „Sfantul Gheorghe Hozevitul”, după numele celui mai renumit călugăr al locului, Gheorghe din Coziba (Hozeva). În cadrul secolului al VI-lea, mănăstirea a ajuns renumită, avându-l drept conducător duhovnicesc pe Sfântul Gheorghe din Coziba, născut în Cipru, în jurul anului 550.
Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din Pustiul Iudeii (numit şi Wadi Kelt) este o mănăstire ortodoxă foarte veche, în care se păstrează Moaştele Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, numit şi „Hozevitul”. Mănăstirea se află la o distanţă de numai 20 de kilometri de Ierusalim, pe drumul ce se îndreapă spre Ierihon. Valea numită „Wadi Kelt” străbate o însemnată parte din pustiul Iudeii. Valea pustiului Hozeva merge paralel cu drumul antic roman ce lega Ierusalimul de Ierihon, drum pe care a coborât şi samariteanul milostiv (Luca 10, 29-37). Mănăstirea este aşezată pe panta abruptă a malului vestic al văii, într-o regiune mai mult palestinană decât israeliteană.
Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul este săpată într-un perete de stâncă, pe locul unei străvechi aşezări monahale, de la începutul veacului al V-lea, situată la apus de Ierihon, pe valea pârâului Horat-Cherit – din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, în preajma căruia a existat Proorocul Ilie, pe timpul prigonirii lui de către regele Ahab. Mănăstirea greco-ortodoxă a fost întemeiată prin secolul al V-lea (sau al VI-lea) de către Ioan din Theba. După tunderea în monahism, acesta a plecat din Theba Egiptului şi a venit în pustiul Iudeii (anul 480); a găsit o peşteră în care s-a instalat ca sihastru. Mănăstirea a fost numită „Sfantul Gheorghe Hozevitul”, după numele celui mai renumit călugăr al locului, Gheorghe din Coziba (Hozeva). În cadrul secolului al VI-lea, mănăstirea a ajuns renumită, avându-l drept conducător duhovnicesc pe Sfântul Gheorghe din Coziba, născut în Cipru, în jurul anului 550.
*
Mănăstirea Sfântul Gherasim de la Iordan – Deir Hajla – este o mănăstire greco-ortodoxă din apropierea Ierihonului, unul dintre cele mai impresionante oraşe din Ţara Sfântă.
Mănăstirea Sfântul Gherasim de la Iordan, înălţată în cinstea sfântului, este zidită în apropierea lavrei acestuia (400 de metri mai spre est de lavra iniţială, datorită prezenţei unei fântâni), în Valea Iordanului, la poalele munţilor din Deşertul Iudeii. A fost întemeiată de Sfântul Gherasim, cu scopul de a servi ca aşezământ pentru toţi pustnicii de pe Valea Iordanului. Zona a fost leagăn al monahismului creştin mai bine de o mie de ani, înălţându-se nenumărate mănăstiri. În jurul Mănăstirii Sfântul Gherasim de la Iordan au trăit mulţi sfinţi; dintre cei mai cunoscuţi: Sfânta Maria Egipteanca, Sfântul Cuvios Zosima... Aici au existat Sfantul Cuvios Iosif de la Bisericani şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ.
Mănăstirea Sfântul Gherasim de la Iordan, înălţată în cinstea sfântului, este zidită în apropierea lavrei acestuia (400 de metri mai spre est de lavra iniţială, datorită prezenţei unei fântâni), în Valea Iordanului, la poalele munţilor din Deşertul Iudeii. A fost întemeiată de Sfântul Gherasim, cu scopul de a servi ca aşezământ pentru toţi pustnicii de pe Valea Iordanului. Zona a fost leagăn al monahismului creştin mai bine de o mie de ani, înălţându-se nenumărate mănăstiri. În jurul Mănăstirii Sfântul Gherasim de la Iordan au trăit mulţi sfinţi; dintre cei mai cunoscuţi: Sfânta Maria Egipteanca, Sfântul Cuvios Zosima... Aici au existat Sfantul Cuvios Iosif de la Bisericani şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ.
*
În Ierihon, chingile care sufocă fostele teritorii ocupate par la fel de irespirabile precum aerul, adâncesc senzaţia de sufocare (la propriu şi la figurat), mizeria de la tot pasul, o stare de inocenţă sălbatică şi contraste fără leac; doar istoria celui mai vechi oraş din lume salvează prezentul localităţii situate cu 250 de metri sub nivelul mării. Telefericul şi urcuşul (care mai răreşte din kilogramele în plus) te aduc pe Muntele Ispitei, locul unde Isus Cristos a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi respingând ispitele Satanei, unde este săpată în stâncă Mănăstirea greco-ortodoxă... Ne-am bucurat să fotografiem şi Sicomorul lui Zaheu.
*
Palestinienii percep preţuri „joase”, sub nivelul celor practicate la Ein Bokkek (peste 200 de euro cazare/zi) sau Ein Gedi (Kibbutz unde patul odihnitor şi satisfacţia de a intra în Marea Moartă ar fi trebuit răsplătite cu 120 de Euro). Nu poate fi altfel într-o zonă în care existenţa omului se apropie de semnificaţia miracolului, iar confortul – de treapta superioară a schimbării mediului. Rezervele de apă, într-o regiune aridă, unde se înregistrează, frecvent, 40 de grade la umbră (chiar şi după ora 18:00) sporeşte respectul. Imaginea a rămas vie, intrând în conştiinţa mea şi luându-mă acasă, acolo unde mulţi vând/cumpără aer şi pământ, rostogolind coşmarul de fiecare zi. Românii nu ştiu să mulţumească Domnului pentru ceea ce le-a fost dăruit, să înveţe de la Israel cum poţi construi în piatră şi deasupra pietrei. Am reuşit să ating apele care mi se păreau a fi un trup al tăcerii; un lac de mari dimensiuni, faimos pentru cel mai scăzut punct de pe glob (nu se găseşte sub ape, ci la 420 de metri sub nivelul mării) şi pentru faptul că are cea mai sărată apă din lume. Din păcate, lacul se retrage cu circa 90 de centimetri pe an. În curând, Marea Moartă nu mai poate păstra rolul de clepsidră care şi-a uitat boala pentru satisfacţia noastră, este pe punctul să dispară în întregime. În contrapartidă, visul, mai puţin generos, al iubitorilor de recorduri: pământul uscat cu altitudine joasă va fi la o cotă negativă şi mai ridicată faţă de nivelul mării; dacă turiştii vizitau “centrul spa” Ein Gedi, acum două decenii, mergând doar câţiva metri până la lac, acum sunt nevoiţi să parcurgă aproape doi kilometri.
*
In general, locuitorii suportă două anotimpuri: din octombrie până în aprilie şi atunci când bate vântul fierbinte dinspre deşertul aflat la răsărit. Ameninţarea secetei a fost mereu o problemă, după cum o arată episodul cu proorocul Ilie (1 Regi, capitolul 18) , dar, în multe zone se verificau spusele “curgea laptele şi mierea”. Desigur, trebuie ţinut cont de faptul că, în antichitate, această parte a “semilunei fertile” era propice vieţii umane. Deşi climatul a devenit tot mai arid în ultimele două milenii înainte de Mântuitor, marea catastrofă s-a produs abia prin secolul VII-VIII după Cristos (părţi din Irakul şi Syria de astăzi s-au transformat în deşert). In sudul Palestinei, deşertul Negew (de astăzi) ocrotise, pe vremea lui Iosua, nu mai puţin de 17 oraşe; săpăturile arheologice de la Awdat au confirmat abandonarea regiunii în veacul al VII-lea după Cristos.
Pustiul Iudeii se caracterizează printr-o succesiune de coline pietroase, aride, brăzdate, săpate de depresiuni adânci şi cu creste neregulate, marcate de procesele de eroziune, un peisaj parcă supranatural... Când mi-au venit în minte versurile lui Nicolae Labiş “Soarele s-a topit şi a curs pe pământ” ajunsesem la Qumran (situat la vest de drumul Kaliah-Sodoma, centrul esenienilor, care, preţuind cuvântul, l-au făcut cunoscut şi altora, mai puţin ascetici, mai puţin severi în privinţa purităţii, prin intermediul Manuscriselor de la Marea Moartă.
Pustiul Iudeii se caracterizează printr-o succesiune de coline pietroase, aride, brăzdate, săpate de depresiuni adânci şi cu creste neregulate, marcate de procesele de eroziune, un peisaj parcă supranatural... Când mi-au venit în minte versurile lui Nicolae Labiş “Soarele s-a topit şi a curs pe pământ” ajunsesem la Qumran (situat la vest de drumul Kaliah-Sodoma, centrul esenienilor, care, preţuind cuvântul, l-au făcut cunoscut şi altora, mai puţin ascetici, mai puţin severi în privinţa purităţii, prin intermediul Manuscriselor de la Marea Moartă.
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu