miercuri, 24 august 2011

Libia. Realitate, iluzii şi capcane

Cronologia evenimentelor
 
LIBYA
Chiar atunci când liderul libian Gaddafi încerca să îşi reconsolideze puterea, cerând intervenţia forţelor armate împotriva protestatarilor / 23 februarie 2011, un avion militar s-a prăbuşit întrucât echipajul a refuzat să îndeplinească ordinul lansării bombelor. Ziarul Libian „Quryna” a anunţat că pilotul şi co-pilotul s-au catapultat din navă, iar avionul s-a prăbuşit într-o zonă nelocuită din vestul oraşului Ajdabiya, la 160 de km de Benghazi. Dacă la începutul manifestaţiilor de săptămâna trecută, ziarul “Quryna” a fost ascoiat cu propaganda împotriva regimului Gaddafi, ulterior, şi-a schimbat unghiul de abordare, fiind un mijloc de informare asupra ultimelor evenimente din Libia.
 
***

Mii de straini au fost evacuati din Libia cu ajutorul avioanelor si vapoarelor trimise de tarile lor de origine; zeci de mii de oameni asteapta sa poata pleca acasa cat mai repede cu putinta.
Numeroase tari din intreaga lume au evacuat miercuri, 23 februarie 2011, pe cale aeriana sau maritima, in conditii dificile, zeci de mii de cetateni care lucreaza in Libia, din cauza violentelor, relateaza AFP, citat de Mediafax.
Ministerul Afacerilor Externe a pregatit o aeronava pentru evacuarea cetatenilor romani: „MAE a solicitat autoritatilor competente aprobarea pentru obtinerea autorizatiei de survol. In cursul zilei de maine, 24 februarie 2011,avionul va pleca din Bucuresti cu destinatia Tripoli/Malta/Bucuresti. MAE va pune la dispozitia persoanelor care se afla in Libia, in evidenta Ambasadei Romaniei la Tripoli, in timp real, detalii cu privire la ora de decolare a aeronavei din aeroportul Tripoli. Cetatenii romani sunt rugati sa confirme intentia ferma de a parasi, in regim de urgenta, teritoriul Libiei, la Ambasada Romaniei la Tripoli, numerele de telefon 00218.21.361.52.95; 00218.21.361.29.12, sau la Departamentul Consular din cadrul MAE - la numarul +40-21.319.21.37, linie telefonica de permanenta (24/24 si 7/7) sau pe adresa de email drco@mae.ro”, se arata intr-un comunicat al ministerului, emis ieri.
In Asia, autoritatile se pregateau sa puna in aplicare uriase operatiuni de evacuare pentru repatrierea a 100.000 de lucratori, pe fondul haosului care afecteaza regimul lui Muammar Gaddafi. In Libia sunt inregistrati 60.000 de cetateni din Bangladesh, 30.000 de filipinezi, 23.000 de thailandezi si 18.000 de indieni, in principal ca modesti muncitori angajati pe baza de contract, potrivit cifrelor oficiale.

Autoritatile libiene si-au dat acordul ca Egiptul sa efectueze 37 de curse pentru a-si repatria cetatenii, au afirmat autoritatile de la Cairo, potrivit carora aproape un milion si jumatate de egipteni lucreaza in Libia. Mii dintre acestia au inceput sa se intoarca in Egipt pe la punctul de frontiera Al-Salum, de pe coasta mediteraneana.
Uniunea Europeana a cerut Libiei sa „garanteze” securitatea strainilor de pe teritoriul sau si sa „faciliteze” plecarea celor care doresc acest lucru, potrivit unui proiect de declaratie al sefei diplomatiei europene, Catherine Ashton. Ea a anuntat ca in Libia se afla in continuare 10.000 de cetateni europeni si ca Uniunea Europeana mobilizeaza toate resursele pentru a-i evacua, inclusiv pe cale maritima. Un feribot inchiriat de Statele Unite, sosit miercuri la Tripoli, urma sa plece spre Malta.
Situatia la aeroportul din Tripoli este „haotica”, pasagerii batandu-se pentru a urca in avioane, a povestit comandantul unui avion maltez. China si-a inceput miercuri planul de evacuare pentru cei peste 30.000 de cetateni ai sai. Un avion, un Airbus A330-200 cu 250 de locuri al Air China, a aterizat joi dimineata la Tripoli, iar un al doilea aparat de zbor urma sa aterizeze dupa acesta, potrivit autoritatilor citate de China Noua.

Patru feriboturi grecesti, inchiriate de autoritatile RP Chineze, se indreptau miercuri, 23 februarie, spre Libia, pentru a evacua, in special din Benghazi, aproximativ 15.000 de chinezi, in principal catre Creta. La randul sau, Vietnamul analizeaza conditiile de evacuare a celor 10.000 de cetateni ai sai.
India a finalizat dispozitiile pentru o evacuare aeriana si maritima. Aproximativ 18.000 de indieni ar trai in Libia, dintre care 3.000 la Benghazi, angajati in principal in sectorul constructiilor de masini sau in spitale. Bangladesh analizeaza evacuarea a 60.000 de cetateni.
Filipinezii au declarat ca vor sa cumpere bilete de avion pentru cetatenii lor care intentioneaza sa plece din Libia. Aproximativ 30.000 de filipinezi lucreaza in aceasta tara.
Seul-ul a anuntat ca a inchiriat un Airbus A330 egiptean pentru a evacua catre Cairo 260 dintre cei 1.400 desud-coreeni inca prezenti in Libia.
Ankara a anuntat ca a repatriat peste 5.000 de turci (din 25.000 prezenti in Libia), dar si-a exprimat regretul in legatura cu moartea unei persoane.
Un prim avion care efectueaza curse charter a parasit Londra miercuri dupa-amiaza. Trei sute de britanici se afla la Tripoli si 170 sunt blocati in baze din desert.
Un avion militar francez avand la bord 165 de turisti, intre care 152 de francezi, venind de la Sebha, la 660 de kilometri sud de Tripoli, in sud-estul tarii, a sosit ieri seara la Paris, potrivit Ministerului francez al Afacerilor Externe. Este vorba despre cea de-a treia cursa militara incepand de marti. In total, Franta va fi evacuat in doua zile 556 de persoane, dintre care 487 de francezi.

Trei avioane germane au aterizat la Tripoli, unde se afla aproximativ 400 de germani. Opt sute de italieni au fost repatriati de la inceputul miscarii de contestare a dictatorului libian, a anuntat Ministerul italian al Afacerilor Externe, care doreste repatrierea aeriana sau maritima a cetatenilor sai inca blocati la Tripoli sau Benghazi.

Rusia a repatriat 339 de cetateni rusi din Tripoli, sositi la Moscova la bordul a trei avioane, si a trimis un feribot pentru a evacua persoane aflate in alte doua orase din Libia.

Barack Obama considera scandaloasa varsarea de sange din Libia
Presedintele american a afirmat, miercuri 23 februarie 2011, ca reprimarea violenta a manifestatiilor din Libia este scandaloasa, iar cei vinovati trebuie sa raspunda pentru actiunile lor, relateaza AFP. „Suferinta si baia de sange sunt scandaloase si inacceptabile”, a declarat Obama, in prima sa declaratie referitoare la violentele din Libia.„Amenintarile si ordinele de a deschide focul asupra manifestantilor pasnici (...) nu fac decat sa pedepseasca poporul libian. Aceste actiuni incalca regulile internationale si contravin decentei, asa cum este inteleasa in general. Aceste violente trebuie sa inceteze”, a adaugat el. „Intr-o astfel de situatie, este necesar ca natiunile si popoarele din intreaga lume sa se exprime pe o singura voce si depunem eforturi pentru aceasta”.

Haosul pare a fi atotputernic: liderul libian Muammar Gaddafi ordonase aviatiei militare sa-i bombardeze pe manifestanti, iar conductele de petrol din estul tarii, rupt de sub comanda centrala, sa fie dinamitate.
 
***

Luptele teritoriale din Libia au devenit din ce in ce mai sangeroase, iar ciocnirile dintre rebeli si fortele liderului Moammar Gaddafi au continuat si duminica, 6 martie 2011, cu noi focuri de arma in Tripoli si Zawiyah. Martorii din Zawiyah, un oras situat la 48 de kilometri de capitala Tripoli, au descris un real masacru comis de fortele lui Gaddafi (cf. "Associated Press").
·        Patru persoane au fost ucise in Ras Lanouf, iar un jurnalist francez de televiziunea France 24 a fost ranit, potrivit oficialilor din spitale.
·        Dupa ce initial autoritatile britanice au refuzat sa comenteze, ministrul de Externe, William Hague, a confirmat pentru CNN ca „o mica echipa de diplomati britanici” se afla in Benghazi si discuta cu rebelii.
·        Membrii echipei fortelor speciale britanice (SAS) retinuti de rebelii libieni aveau in bagaje arme, munitie, explozibili, harti si pasapoarte pentru cel putin patru nationalitati diferite, ceea ce a trezit suspiciuni, transmite corespondentul BBC de la Benghazi.
·        Localnicii spun ca prizonierilor nu li s-a facut niciun rau, iar in prezent se duc negocieri cu Londra pentru a rezolva situatia
Aviatia libiana a atacat duminica, 6 martie 2011, opozantii regimului lui Gaddafi, care au lansat o ofensiva indreptandu-se catre orasului natal al liderului libian, Sirte.
·        Din Ras Lanuf, un alt corespondent al Al Jazira a declarat telefonic ca rebelii se pregatesc sa intre azi in Sirt. Acum se afla in Al Wadi al Ahmar pentru a face fata fortelor lui Gaddafi masate aici, a explicat reporterul, subliniind ca in zona Al Aqila, la 60 de km de Ras Lanuf, un vehicul care transporta munitie pentru insurgenti a fost bombardat din aer.
Revolutionarii se aflau la 50 de kilometri de Sirt, cand un grup de rebeli a fost tinta unor tiruri intense ale fortelor loiale lui Gaddafi, fiind obligati sa se retraga spre Ben Jawad, transmite corespondentul Al Jazira.
·        Insurgentii se apropie de capitala Tripoli dinspre vest. Potrivit Reuters, ei au preluat sambata controlul asupra orasului Ras Lanouf.
·        Armata a intrat in oras cu tancurile si a inceput sa traga focuri de arma, atat asupra protestatarilor, cat si asupra locuintelor, insa oficialii guvernamentali sustin ca sunt focuri de celebrare a victoriilor si ca populatia este in siguranta.
·        Corespondentii ABC News spun ca tirurile de duminica dimineata au fost cele mai puternice auzite in oras de la declansarea revoltei din Libia.
·        Orasul Zawiya, asupra caruia a fost lansat un amplu atac al loialistilor sambata seara, are probleme grave de comunicatie si aprovizionare, iar localnicii au cerut ajutor extern. Ei au asigurat ca mai multe coloane de blindate au sporit incercuirea
si ca unele au intrat deja in oras, noteaza AFP.
·        O echipa de opt soldati britanici din trupele speciale si un diplomat britanic au fost luati prizonieri, duminica dimineata, de rebelii din Libia. Britanicii incercau sa intre in contact cu liderii Opozitiei, potrivit Sunday Times. Militarii erau imbracati in civil, dar erau inarmati, iar incidentul s-ar fi petrecut la Benghazi. Misiunea SAS se pare ca i-a suparat pe liderii Opozitiei, care au ordonat ca soldatii sa fie inchisi intr-o baza militara, unde vor fi interogati. Intr-un incident separat, petrecut zilele trecute, un grup de olandezi din fortele speciale se pare ca a fost capturat de data aceasta de fortele lui Gaddafi, in vestul tarii, in timp ce incercau sa evacueze din Libia doi cetateni, intre care unul olandez, aminteste Reuters.
·       
Intre timp, Gaddafi incearca sa convinga Occidentul ca el trebuie lasat sa ramana la putere. Intr-un interviu acordat unui saptamanal francez, conducatorul libian a afirmat ca prabusirea regimului sau ar insemna instalarea lui Bin Laden in Africa de Nord. Totodata, colonelul schiteaza o perspectiva catastrofala pentru omenire, in care oamenii lui Bin Laden vor impune teroarea in bazinul Mediteranei, iar valurile de imigranti vor invada Europa, fara a mai putea fi stavilite.
·        Pe de alta parte, singurul loc controlat strict de fortele loiale lui Moammar Gaddafi ramane capitala Tripoli. Desi miscarile de revolta au fost inabusite in prima faza, insurgentii castiga teren, iar urmatoarea lor tinta este Sirte, orasul natal al liderului libian.
·        La Benghazi, o parte dintre liderii rebelilor s-a adunat intr-un Consiliu National, proclamat singurul reprezentant legitim al Libiei. Rebelii au cerut puterilor straine sa intervina cu raiduri aeriene impotriva lui Gaddafi.
·        Trupele britanice au anuntat ca sunt gata sa intre pe teritoriul libian, dar numai pentru a oferi ajutor umanitar, au declarat oficialii de la Londra, citati de CNN:
·        Televiziunea libiana de stat a anuntat ca trupele loiale colonelului Gaddafi au obtinut victorii semnificative impotriva rebelilor printre orasele recucerite numarandu-se Zawiya, Ras Lanuf, Misrata si chiar Tobruk, aflat in extremitatea estica a tarii, relateaza BBC. In cele doua saptamani de revolte, protestatarii au preluat controlul intr-o mare parte a tarii, in special regiunea de est, si neaga constant ca ar fi pierdut orase.
·        Sambata, 5 martie 2011, rezidentii din Zawiya, oras aflat la 50 de kilometri vest de Tripoli, au relatat ca soldatii lui Gaddafi au deschis focul asupra civililor in incercarea, nereusita, de a prelua controlul.
Incepand din 15 februarie a.c. Libia se confrunta cu revolte, protestatarii cerand plecarea lui Moamar Gaddafi, aflat la putere de 42 de ani.

 ***
Liderul libian susţinea, într-un interviu acordat în exclusivitate revistei franceze “Le Journal de Dimanche” (JDD), că regimul său este stavila care ţine piept reţelei teroriste Al-Qaida. “Membrii celulelor Al-Qaida (din Libia) le-au dat tinerilor libieni pilule halucinogene. Astăzi, aceşti tineri au prins gustul acestor pastile şi cred că mitralierele sunt un fel de focuri de artificii”, a declarat Muammar Gaddafi celor doi jurnalişti francezi sosiţi la Tripoli pentru a-i lua interviu. “Mă mir într-adevăr că lumea nu înţelege că aici e vorba despre o luptă împotriva terorismului. Serviciile noastre de informaţii colaborează. Noi v-am ajutat mult în ultimii ani. Şi-atunci de ce, atunci când suntem într-o campanie antiteroristă, aici în Libia, voi nu ne ajutaţi?” – a continuat liderul libian. El a asigurat că pe teritoriul ţării sale şi în Mediterana va avea loc un jihad (război sfânt islamic), condus de Ussama bin Laden care “va veni (aici) să impună taxe pe pământ şi pe apă. Ne vom întoarce în timpurile lui Barbă-Roşie, ale piraţilor, ale otomanilor care impuneau taxe pe bărci. Aceasta va fi cu adevărat o criză mondială şi o catastrofă pentru toată lumea”.
Gaddafi a adăugat că doreşte ca “Organizaţia Naţiunilor Unite sau Uniunea Africană să trimită în Libia o comisie de anchetă care să evalueze situaţia”: “Vom permite acestei comisii să meargă pe teren, fără nici un obstacol. Franţa are mari interese în Libia. Am muncit mult împreună cu domnul Sarkozy, am colaborat în mai multe domenii, în mai multe sco­puri. Franţa ar trebui să fie prima care să trimită în Libia o comisie de anchetă. Sper că-şi va schimba poziţia din acest punct de vedere. Dacă Franţa doreşte să preia imediat conducerea acestei comisii de anchetă, voi fi în favoarea acestui lucru. Să preia Franţa repede conducerea, să blocheze rezoluţia ONU în Consi­liul de Securitate şi să facă să înceteze intervenţiile străine în regiunea Benghazi!”.
Liderul libian a continuat să susţină, ca şi până acum, că ţara e condusă de popor, şi nu de Muammar Gaddafi. “Regimul de aici, din Libia, merge bine. Este stabil. Vreau să mă fac înţeles: dacă ameninţăm, dacă destabilizăm, ajungem la confuzii, la Bin Laden, la grupările armate. Iată ce se va întâmpla: veţi avea (parte de) imigraţie, de mii de oameni care vor invada Europa... Şi nu va mai fi nimeni care să-i oprească pe aceştia!”
În timp ce Gaddafi susţine, printre altele, că regimul “nu a luat încă” decizia de a ataca rebelii “care terorizează populaţia”, guvernul libian a anunţat duminică, 6 martie, faptul că elimină taxele aplicate la importul produselor de bază, precum şi taxele pe consum şi producţie, pentru a marca “marile victorii” împotriva rebelilor.
 
***
Libia. Iluzii şi capcane*Editorial din 28 martie 2011

Dr. Nicolae Tomescu, Redactor Şef Radio Iaşi

Rezoluţia 1973, votată de Naţiunile Unite, se află la originea mobilizării militare, justifică orice intervenţie prin îngrijorarea stârnită de “masacrele împotriva insurgenţilor”*. Desigur, atrocităţile sunt săvârşite “doar” de oamenii rămaşi fideli dictatorului... Oficial, nu pare a fi vorba despre “înlăturarea puterii lui Gaddafi”, cât despre “protejarea civililor” (punct de vedere exprimat şi de amiralul Mike Muller, comandantul Statului Major American)... Picătura care a umplut, chipurile, paharul reacţiei internaţionale se referă la riscul de a privi cum insurecţia populară este înăbuşită în sânge...

În realitate, sub acoperirea conferită de aşa-numitul proces al asistenţei acordate populaţiei civile, marea elasticitate a textului ONU şi amploarea dispozitivului militar trimit către obiectivul real al operaţiunii intitulate “Începutul Odiseii”: îndepărtarea, printr-un efort internaţional, a regimului de la Tripoli şi, îndeosebi, a lui Muammar Gaddafi.

Gaddafi pare sămerite orice demonstraţie de forţă. El a devenit, de la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, un veritabil factor de destabilizare în zonă. Susţinător al unor mişcări teroriste ce au acţionat (aproape) pe întreg mapamondul, cu tentative de a răsturna regimurile din statele vecine africane, cu o retorică agresivă, Gaddafi a oferit tot atâtea motive pentru a fi transformat într-o „problemă” a comunităţii internaţionale.

Avioanele din Hexagon au fost primele care au pătruns în spaţiul aerian libian pentru o misiune de recunoaştere deasupra oraşului Benghazi. La 19 martie a.c., ora 17:45 (ora Parisului), ministrul francez al apărării anunţa că aparatele de luptă au surprins „un vehicul libian care ameninţa civili”, în cadrul unei „operaţiuni” de ajutor aerian la sol.La Benghazi, “capitala estului”, al doilea oraş al Libiei, liber de constrângerile “stăpânului de la Tripoli”,   s-a ridicat, în semn de omagiu pentru Franţa, un drapel având culori nepopulare în nordul Africii, decenii de-a rândul; Nicolas Sarkozy a fost primul şef de stat care a recunoscut, din 10 martie 2011, legitimitatea Consiliului Naţional de Tranziţie, organul insurecţiei, autoproclamat “singurul reprezentat al Libiei”; tot Franţa, cu susţinerea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, a solicitat, în cadrul summit-ului de la Bruxelles, instaurarea unei zone de excludere aeriană. De fapt, s-a înregistrat un eşec. Cancelarul german, Angela Merkel, nu s-a alăturat ideii operaţiunilor militare în Africa de Nord şi, cu atât mai puţin, intervenţiei într-un „război civil” („opinia ţării”, a subliniat ea, „nu este favorabilă).Şi în această împrejurare, Uniunea Europeană demonstrează incapacitatea de a-şi asuma responsabilităţi in integrum. Reuniunea miniştrilor de externe G8 de la Paris, câteva zile mai târziu, a confirmat izolarea lui Sarkozy; chiar premierul britanic, David Cameron, părea nehotărât.

Pe de altă parte, S.U.A. au mimat incapacitatea de a lua o decizie: Barack Obama oferă imaginea unui “idealist” care solicită intervenţia, dar are în jur “realişti” mai prudenţi, susţinători ai secretarului de stat al Apărarii, Robert Gates. Înaintarea pe teren a trupelor pro-Gadhafi a “condus” la “trezirea bruscă” a Washington-ului. Americanii au avut timp să analizeze decizia istorică adoptată în cadrul reuniunii Ligii Arabe de la Cairo (12 martie a.c.). Pe de altă parte, regimul Gaddafi şi-a pierdut legitimitatea din cauza violenţelor comise. Ţările arabe, cu excepţia Yemen-ului, Algeriei şi Siriei, se pronunţă în favoarea unei zone de excludere aeriană. Mai mult, Libanul şi Franţa pregăteau, de comun acord, un proiect de rezoluţie care să fie supus atenţiei Consiliului de Securitate ONU. Adoptarea acestuia, în regim de urgenţă, a deschis calea acţiunii militare, aprobată în cadrul reuniunii din 19 martie de la Palatul Elysee.
Sarkozy a declarat că “Franţa este decisă să-şi asume rolul său faţă de Libia”; cuvintele sale au fost urmate de începerea ostilităţilor. Occidentul s-a trezit prins într-un conflict (al treilea în 10 ani) din cadrul lumii musulmane. Dar acest conflict pare a semăna foarte puţin cu precedentele. Cu siguranţă, obiectivul – schimbarea regimului Gaddafi – îl apropie de războiul din Afganistan, declanşat în 2001 împotriva talibanilor; să ne amintim şi de războiul din Irak (2003) care a dus la căderea lui Saddam Hussein. Comparaţia se opreşte aici, întrucât evoluţia din 2011 pare conştientă, nu se înscrie în “şocul civilizaţiilor”**. Sub oblăduirea Ligii Arabe, participarea, la campanie, a militarilor din Emiratele Arabe Unite şi Quatar, transformă intervenţia din Libia într-o piatră de hotar. Lumea arabă, deşi nu-l regretă pe Saddam Hussein, a fost traumatizată de “invazia americană”. Operaţiunea din zilele noastre aduce mai mult cu războiul declanşat de George Bush în 1991, atunci când, alături de aliaţii arabi, era eliberat Kuweitul. De fapt, NATO pare să bată în retragere; în practică, alianţa militară occidentală poate fi revendicată drept opera sa. O altă diferenţă rezidă în faptul că intervenţia din 2011 presupune susţinerea din partea opiniei publice a lumii arabe. Un sprijin fragil, mai mult sub imperiul emoţiei, care se poate risipi curând, dar este foarte preţios în prezent. Contează, într-o măsură apreciabilă, dar la fel de precară sub raportul duratei, atitudinea insurgenţilor libieni, care proclamă “primăvara democraţiei arabe” şi mulţumesc occidentalilor pentru că le-au câştigat increderea “lăsînd la o parte propriile valori”. Totuşi, Europa şi America vor trebui să justifice represiunea din Yemen şi Bahrain, unde, cât se poate de adevărat, conducătorii sunt aliaţi fideli în lupta împotriva terorismului islamic, dar persistă întrebarea “De ce l-au scos în afara legii pe Gaddafi şi îl tolerează pe Ali Abdallah Saleh, preşedintele yemenit care a ordonat să se tragă în mulţime”?
Agresiunea poate fi „motivată” oricând şi oriunde; tocmai prin faptul că este agresiune nu dă nimănui socoteală, iar argumentele care o întemeiază devin – prin valoarea lor – false şi abuzive...

Campania aeronavală nu este, întotdeauna, ferită de riscuri. Cu siguranţă, din punct de vedere militar, amplasarea mijloacelor angajate a atins (deja) şi aspecte disproporţionate. Dotate cu un material învechit, unele avioane datează din perioada alianţei cu Uniunea Sovietică; spre exemplu, “Mirage” sunt destul de slab întreţinute, plus că lipsesc piloţii bine antrenaţi; ceea ce a mai rămas din forţele militare fidele colonelului Gaddafi nu este în măsură să reziste superiorităţii tehnologice occidentale; dar, spun unii, dictatorul se va prăbuşi “din pricina suflului rachetelor trimise de la sute de kilometri distanţă”. Chiar şi în era războiului tehnologizat este nevoie, într-un anume clipă, să te angajezi în lupta terestră. Episoadele (recente) din Iugoslavia, Irak, Afganistan, reprezintă dovezi irefutabile. Pe teren se va decide soarta operaţiunii libiene. Dacă nici americanii, nici europenii nu vor trimite trupe la sol, insurgenţii libieni vor rămâne singuri.

Punerea în scenă a demonstraţiei de forţă organizate de coaliţie merge pe ideea unui război de scurtă durată. Logica intimidării, care o inspiră, în afara obiectivelor tactice, loviturile sistematice împotriva obiectivelor libiene, toate au drept scop pierderea direcţiei dictatorului, demoralizarea, declanşarea unui fenomen atât de răspândit în cazul oamenilor: trădarea. Provocându-se modificarea alianţelor în această ţară tribală, unde loialitatea este la fel de mişcătoare precum nisipul, ar fi nevoie de un om puternic; mai ales că, sub raportul forţei, clanul familial ar fi nevoit să părăsească puterea. De altfel, aceasta este şi speranţa adversarilor lui Gaddafi… Dar trebuie să formezi, să înarmezi, să încadrezi insurecţia populară cu un entuziasm fără egal, dar şi cu experienţă, singura cale spre Tripoli şi către răsturnarea Conducătorului. Toate acestea cer timp şi efort. Există riscul de a crea “o nouă Somalie”; cel puţin aşa ameninţă Gaddafi... Un alt risc ar fi divizarea Libiei (practic, o reîntoarcere la situaţia de acum aproximativ o lună); într-o asemenea ipoteză, colonelul îşi poate exercita autoritatea asupra unui emirat din jurul capitalei Tripoli şi oraşului natal Sirt, îşi poate conserva “capacitatea” de a mai face rău. În ultima sa bătălie, Gaddafi nu şi-a consumat întreaga muniţie...

Dacă abordările simpliste nu vor fi depăşite, destule obiective politice dezirabile vor rămâne simple aspiraţii. Paradigma „dominaţie-aservire” provine din ce este mai apropiat intereselor geopolitice, în faţa cărora ne vedem situaţi „undeva” Ceea ce se întâmplă ne smulge din semiconştienţa reliefării, împingându-ne spre o altă evaluare a vieţii internaţionale şi problemelor sale, spre o perspectivă inevitabilă, de mare responsabilitate. În mic, situaţia prezintă un fundament identic: prin dificultatea lui pro şi contra, ne împinge deodată spre decizie şi acţiune; în faţa acestui „trebuie să hotărâm” nu există scăpare. Cum trebuie să hotărâm, ce să facem, ce consecinţe suportăm, ce trebuie să vrem? La întrebări tot mai noi, acţiunea noastră, atitudinea noastră reală, răspunsurile sunt tot mai noi. Căci de fiecare dată acţiunea conţine chiar hotărârea convenabilă. Iar acolo unde nu ne-a fost conştientă, o putem recunoaşte ulterior, eventual pentru a o regreta...
 

* Îmi amintesc de anii 1991 şi 1998... Experienţa investigaţiilor ulterioare micşorează prestigiul celor care ne‑au informat asupra terorii acolo unde ea nu exista. Sau exista într‑o măsură mai mică decât eram lăsaţi să credem. Aliaţii n‑au descoperit armament chimic în unităţile irakiene făcute prizoniere, nici stocuri aflate în proximitatea formaţiunilor inamice deplasate pe frontul kuweitian. Or, ei erau pregătiţi şi echipaţi pentru a înfrunta această ameninţare în care credeau cu tărie. Astăzi, sentimentul care predomină la oamenii raţionali (şi informaţi) este că armamentul chimic nu a fost niciodată distribuit unităţilor irakiene. Referirea priveşte conflictul internaţional din Golf... Aş vrea să nu poată fi extinsă, fie şi pornindu-se de la alte premise/date/contexte, situaţiei din Libia...

** Când Samuel Huntington anunţa „ciocnirea civilizaţiilor” drept un fenomen esenţial al erei actuale, un frison a cuprins Occidentul. Lupta dintre „culturile” sau „civilizaţiile” diferite trebuia să fie mai înverşunată decât oricare alt conflict. Se prefigurase un fel de război al raselor şi, pe cale de consecinţă, o încleştare mai periculoasă pentru umanitate, depăşind antagonismele economice sau politice. Confruntaţi cu „profetul celor mai vătămătoare calamităţi”, unii au avansat banalităţi umaniste, în timp ce alţii s-au lăsat cotropiţi de ideea potrivit căreia opoziţiile culturale vor fi anihilate prin efecte provocate de mentalitatea generată de o economie unificată la scară mondială. Dar acest ultim argument devine problematic; în cel mai bun caz, va ajuta să dispară – „ca prin farmec” – teza lui Huntington. Or, nu se poate respinge teoria enunţată decât prin avansarea „antitezei” care, fără a tăgădui eventualele antagonisme, face plauzibilă ideea că aspectul cultural nu poate determina niciodată specificitatea unui conflict; deoarece, în caz contrar, specificitatea conflictelor care condiţionează rolul factorului cultural şi al percepţiei culturale se referă la actorii înşişi... (...)De vreme ce tehnica se universalizează şi tinde a unifica organizarea economică, însuşi conceptul de cultură devine un mijloc care îi permite să se poziţioneze favorabil în lupta pentru împărţirea planetei. Or, în timp ce conflictele se înăspresc, toate diferenţele care au valoare simbolică şi mobilizatoare sunt politizate. Totodată, părţile aflate în conflict aparţin unor „civilizaţii” diferite şi se referă la identitatea lor culturală; în plus, nu aduc dovada originii culturale a conflictului. Discursul privitor la „ciocnirea civilizaţiior” conţine şi o parte de adevăr, el ar putea să servească drept „catalizator” pentru Occident; în conflictul cu puteri non-occidentale, mai ales cu lumea islamică, climatul discursului suferă modificări importante, reîntâlnirile culturale „subvenţionate” nu mai au forţa de altădată. Este foarte uşor să ne înţelegem în jurul unei mese rotunde sau în paginile unei lucrări, lăsând deoparte diferenţele; dar nu „înţelegerea mutuală” va permite rezolvarea antagonismelor. Dimpotrivă, tocmai resorbţia antagonismelor va crea baza favorabilă înţelegerii mutuale. Apud Nicolae Tomescu, Principalele conflicte internaţionale şi lumea islamică, Iaşi, Editura Cermi, 2003, pp.5-7.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu