Este istoric de formaţie ieşeană. Iniţial, a vrut să se apropie de înţelegerea Evului Mediu, ca perioadă mai puţin afectată de discursul politic. Întâmplarea a facut să lucreze la o altă specialitate – epoca modernă. Şi-a început activitatea destul de târziu, după o navigare sinuoasă. Abia terminate studiile, a fost arestat din motive politice (şi de natură istorică, istoriografică) – organizase Sărbătorirea lui Ştefan cel Mare (în 1957, ca student), la Iaşi şi la Putna, iniţiativa fiind considerată drept un afront la adresa regimului. Urmau şase ani şi două luni de temniţă, adăugându-se o perioadă în care a fost nevoit să presteze activităţi în afara domeniului şi să înceapă travaliul istroiografic, într-un cadru instituţional, la 34 de ani. Meseria a făcut-o cu pasiune, cu multe sacrificii. Şi-a luat doctoratul cu profesorul Berlescu, intrând apoi în chestiuni de istoriografie propriu-zisă sau de istorie culturală. Ideea era să-şi construiască instrumente de lucru cât mai eficace şi să aşeze pe o temelie nouă, bine verificată, propriile sale cercetări. Desigur, opţiunea s-a motivat şi prin împrejurările nefaste în care se dezvolta istoriografia; temele mari, mai importante deveneau, în mod cert, mai sensibile la imixtiune politică. A tipărit bibliografii Kogălniceanu, Xenopol, Pârvan. Totodată, tipărea ediţii de texte, monografii, studii despre Iorga, despre epoca Junimii, a scris o carte legată de perioada interbelică şi, fireşte, s-a apropiat din ce în ce mai mult de actualitate, din datoria de a nu cantona discursul în perioade revolute. Una din ultimele cărţi priveşte perioada tranziţiei nesfârşite, altă lucrare tratând istoriografia de sub regimul comunist. De la ureche sau Costin până la Brătianu sau ceea ce trăim astăzi...
Evul Mediu l-a pasionat întotdeauna pe Alexandru Zub; a regretat doar că nu s-a putut consacra acestuia. S-a nimerit ca experienţa fundamentală să ţină de epoca modernă, mai exact de partea culturală, de istoriografie, în primul rând – domeniu în care trebuie să ai o vedere de ansamblu.
Ce simte pentru istorie? Sunt tentat să repet cuvintele lui Blaga „Istoria este ca aerul, a cărui greutate n-o simţi da care te apasă într-una, fiindcă este o prezenţă şi fără el nu se poate.”. Cum nu se poate fără aer, nu se pate fără istorie. Istoria reprezintă un fel de a te raporta la ceea ce a fost, nu numai ca individ, dar şi ca specie, un fel de a-ţi extinde propriul timp în trecut – după cum poţi să o faci şi în viitor. Astăzi nu mai vorbim de istorie ca despre o „rezervaţie” a trecutului, în care istoricul cantonează şi trebuie să-şi producă propriul discurs; ea este, de fapt, o raportare la durata întreagă. Nu se poate fără trecut.
În biroul lui Alexandru Zub găsiţi material pentru o mulţime de proiecte; cu unele este dator de mult, altele se înfiripă pe măsură ce întâlneşte informaţie nouă sau gândirea se modifică şi trebuie să reelaboreze anumite teme. Mai curând duce lipsă de timp şi resurse de energie pentru finalizarea lor. Este din ce în ce mai greu să te concentrezi asupra lucrului propriu şi să rămâi legat doar de atelierul tău, biblioteca ta; există solicitări multiple din exterior, academicianul trăind cu nostalgia perioadei în care putea să rămână prin biblioteci săptămâni, luni, ani întregi.
Istoriografia încheagă însă un univers extrem de complicat, care necesită analize din ce în ce mai dificile. Specialiştii au curiozitatea de a deschide cât mai multe uşi, de a face comparaţii foarte diferite. Suntem într-un proces, lucrurile se vor articula de o manieră diferită. Aşa-numita globalizare include şi istoria, iar una dintre primele teme mari priveşte felul în care comunitatea istorică se cuvine să înţeleagă fenomenul. Oricum, potrivit istoricului aflat aproape la fila 77 din cartea existenţei, nu trebuie să transformăm faptele într-un prilej favorabil pentru a consacra dezamăgirea,. Dimpotrivă, prin mijlocirea speranţei, a raţiunii, ne vom înţelege şi ne vom apropia viitorul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu