Sistemul

Nicolae Tomescu

Ar trebui să mă eschivez de la diagnosticarea situaţiei în care cred că ne-am complăcut/ne găsim? Oricum, este punctul de plecare pentru orice judecată cu privire la unghiurile de incidenţă. Din nefericire, evoluţia atinge doar domeniul imaginaţiei, iar, atunci când se schimbă, lucrurile îmbracă, adesea, aspectul ilarităţii...
 

*

În trecut (pe care nu-l glorific, dar este mai curat decât toate destinele îmbrăcate în alb pentru că aşa le şopteşte capriciul modei), nu am preferat să acuz, să găsesc vinovaţi şi să-i condamn. Plecasem de la buna intenţie, de la prezumţia că persoanele ar fi inspirate şi eficace în domeniul competenţelor specifice; porneam dinspre faptul că am greşi moral distribuind, în mod partizan, criteriile autorităţii profesionale.


Desigur, am dreptul să afirm (sub rezerva precaută faţă de tratarea simplistă): mulţi oameni nu s-au încurcat, de-a lungul timpului, în scrupule inutile, fiind convinşi că, în privinţa „organizării”, a accesului la funcţii, aranjamentele sunt lucruri infinit mai importante decât adevărul. Şi au reuşit chiar performanţe de abilitate, transformând „observatorii” în victime care culeg frunze de laur.


Graba pentru „experimente”, după ce altele (cu rezultate de povestit urmaşilor) au fost suspectate/chiar prigonite, ar reflecta opţiunea posibilă între două idolatrii. Dar nu se poate alege între refuzul noutăţii şi refuzul respectului; or, „prietenii ne-adevărului” trăiesc în şi prin duplicitate – fără destulă putere în a numi ce este perimat, în a despărţi noutăţile autentice de impostura care agită steagul noutăţii. De fapt, rămân oamenii circumstanţelor. România avea (are) nevoie şi de verdicte, dar mai ales de criteriile în numele cărora se poate da un verdict; cel mai important mi se par drumul corect, demonstrarea probelor, motivarea. Nicidecum antepronunţarea...


Se pune problema (veche) a legitimităţii criteriilor de selecţie, de promovare, dar, mai ales, a grabei îndrumătorilor politici care culeg „profit” în momente tensionate^*. Aproape totul este o „instalaţie” pentru câştigarea puterii depline, prin anticiparea exerciţiului ei, respectiv pregătirea de noi cadre „plauzibile”. Cu alte cuvinte, o logică sănătoasă ar fi trebuit să-i îndemne pe cei numiţi politic, responsabili pentru desăvârşirea sloganului-realitate Sistem = afacere de grup, să se ocupe, în sfârşit, nu de elaborarea unei „strategii electorale”, ci de identificarea şi rezolvarea chestiunilor curente. În clipa de faţă, singura lor preocupare vizează conducerea/după caz, preluarea puterii, singura “datorie” trebuie plătită celor care îi susţin iar “principiile” care le guvernează conduita nu sunt prioritatea interesului public, profesionalismul, integritatea morală, libertatea gândirii şi a exprimării, cinstea şi corectitudinea, deschiderea şi transparenţa, imparţialitatea şi nediscriminarea...
 

**

Prea multe lucruri capătă o înfăţişare arbitrară, fiind rezultatul amestecului nefericit de viclenie, hazard, beţie a puterii. Poate că, în viitor, „selecţia de cadre” va arăta diferit, poate că nu vor mai fi recompensate loialităţile private iar posturile nu vor încăpea pe mâna politrucilor, rudelor, prietenilor, amicilor, cunoştinţelor; de-abia atunci mă voi bucura să fiu, pur şi simplu, observatorul îndepărtat... Până în acea clipă a fericirii, îmi propun să nu mă las executat, în public şi cât mai repede cu putinţă, de “gângăniile propagandei cenuşii”, dispuse şi capabile să practice doar:

* Minciuna absolută, (adesea) eficace din cauza enormităţii sale;

* Contraadevărul, neverificabil, într-o execuţie sumară, din cauza omiterii intenţionate a adevăraţilor martori, din cauza supralicitării “martirilor” cuprinşi în reţeaua de protejaţi ai celor care concep/vehiculează atacuri furibunde asupra adevărului;

* Minciuna prin omisiune, în special aceea care neglijează să prezinte “informaţia” în tot contextul ei;

* Amestecarea faptelor, a opiniilor sau persoanelor echivalente (care, într-o anumită variantă, vor putea fi condamnate cu uşurinţă folosind o ilustrare “adecvată”, chiar dacă este abuzivă);

* Reminiscenţe false sau comparaţii nejustificate;

* Exagerarea apocaliptică a unor fapte accesorii şi fără importanţă, în numele unor principii;

* Slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau căzută în derizoriul generalităţilor;

* Etichetarea/atribuind pretinsa apartenenţă la un anumit sistem de atitudini şi comportamente ce poate fi respins mai uşor decât discutarea, în detaliu, a argumentelor veritabile prezentate;

* Exersarea eristicii (arta vorbirii şi dezbaterii în contradictoriu, în scopul persuadării cu orice preţ a audienţei, dreptatea nefiind de partea celui care ar avea dreptate; regulile decurg, în bună măsură, din iraţionalitatea şi nemernicia omului; atacul la persoană şi strategiile de găsire, pentru orice inconvenient, a unui ţap ispăşitor, nu au nevoie de o construcţie logică);

* În lipsa educaţiei consistente, sunt manipulaţi oameni care încep să ia în serios ideile monstruoase; de fapt, acestea devin pretexte ale unor grupuri doritoare să pună mâna pe putere. Se propagă idei maniheiste care împart lumea în buni (adică „noi”) şi răi (adică „ei”). Răii sunt cei care se opun edificării paradisului terestru, deci trebuie urâţi şi lichidaţi. Mecanismul urii funcţionează pe orice schemă, iluziile continuă otrăvirea cugetelor. Foştii securişti plus “clonele” mai tinere – dar la fel de iresponsabile, îşi propun să transforme, într-un infern, viaţa celor care nu sunt după chipul şi asemănarea lor; până şi răutăţile/mărunţişurile oamenilor care încearcă frustrări (fără a fi, în realitate, privaţi/păgubiţi de vreun drept) trebuie să ocupe toate clipele oamenilor normali, pentru a-i împiedica să se regăsească;

* Populismul şi demagogia, corelative inevitabile ale democraţiei, induc în manifestări procedee şi revendicări de un egalitarism patetic. Unii vor să se creadă că reprezintă poporul, că trebuie transferate asupra lor şi asupra „oamenilor lor” virtutea discernământului şi autoritatea deciziei;

* Tragedia (pe care, împreună cu instigatorii şi cu executanţii docili ai unor ordine, şi-au propus să o transfere în plan colectiv) rezidă în faptul că nu au de apărat niciun adevăr, niciun ideal (niciuna din obişnuinţe nu poate face parte dintr-un sistem de valori); adevărul este minciuna, mai precis declanşarea sau acoperirea acesteia, înfrumuseţarea ei, orbirea în faţa minciunii, capacitatea de a accepta minciuna ca şi cum ar fi adevărul.
 

• cei care vor, care pot şi care ştiu să facă sunt încărcaţi cu tot felul de neplăceri, sunt cicăliţi pe teme false/minore, le este pisată fiecare decizie în scopul deturnării sensului;
• mai grav, păpuşarii întărâtă acoliţii, aceştia din urmă sunt zădărîţi ori de câte ori stăpânii lor simt nevoia, desfăşurând atacuri repetate asupra indezirabililor cu scopul de a le provoca fie „panică”, fie pentru a nu le permite mişcarea în direcţia reformelor, pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor fireşti;
• oamenii cu verticalitate (cărora li se împroaşcă apelativele de „nebuni”, „bătăuşi”, „imorali”, „turnători”, etc.) sunt deranjaţi întruna cu repetarea insistentă a pretenţiilor şi reproşurilor nefondate, atacaţi, la intervale de timp, pentru a fi sleiţi de puteri, sunt iritaţi (peste măsură) în mod intenţionat de gunoaie bârfitoare; computerul şi conexiunea cu World Wide Web-ul înlesnesc o intruziune profundă în sfera intimă a persoanelor agresate, o percepţie extrem de accentuată a limbajului defăimător, expunerea, în timp şi în spaţiu, faţă de terţi, a unei imagini publice deteriorate;
• în cele din urmă, discuţiile repetate şi contradictorii, aparenţa de ceartă, pot culmina prin înscenări odioase ale unor persoane, incompetente şi imorale, întreţinute de Sistem.

***

Mi-am amintit de cartea care descrie un an din viaţa lui “Josef K”. Omul se trezeşte arestat la domiciliu, în dimineaţa zilei sale de naştere. Cei doi ,,agenţi” care îl întâmpină nu-i aduc la cunoştinţă ce autoritate a emis ,,mandatul de arestare” şi nici motivul pentru care este arestat; oricum, protagonistul nu va afla niciodată; mai mult, deşi pare că se înfiripă o revoltă a începutului, “Josef K” acceptă, într-un final, situaţia. Oare totul poate fi coşmaresc şi, mai ales, trebuie acceptat ca atare?
 

****

Ştiu, din proprie experienţă, că spaţiul public are înfăţişarea unei maşini de tocat reputaţia. Luptele de ariergardă hotărăsc cine şi ce rămâne. Atotputernicia (de care unii par atât de siguri) nu are, pentru mine, nicio valoare. După cum m-a întors la ideea că nu trebuie să accept verdicte subiectivo-viscerale ca pe o fatalitate, să vă confirm „dogmele”. Le refuz şansa celor bântuiţi de banalitatea răului, îi invit să nu scape de urmările propriilor lor verdicte. Manifestările ţin de rudimente ideologice: se justifică puterea Sistemului, nedisimulând că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită în numele lui, că trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză.


Politrucii (din partide, sindicate, presă, justiţie, consilii de administraţie, instituţii publice etc.) au fost „învăţaţi” să îmbrăţişeze trufia care face abstracţie de determinarea obiectivelor; vanitatea îi atrage înspre verdictele pure, iar „diplomaţia critică” încearcă să le ascundă complexele (în loc să le vindece). Îi ispiteşte să semene împăraţilor având degetul ridicat sau coborât în faţa arenei care aşteaptă verdictul. Din ceremonial, împrumută doar nefirescul: îi încununează cu lauri pe cei care pierd (vremea). Capriciile – individuale şi ale găştii – îi îndeamnă să creadă în „dreptul de viaţă şi de moarte”. Nu au respect faţă de lege (de fapt, vorbesc în numele legii, atacă în numele acesteia, denunţând calomnios, cerşind, cu ură nedisimulată, condamnarea nevinovaţilor care le stau în cale, apărându-şi complicii infractori etc.). Nu au asupra lor ideea şi dreptul de proprietate asupra ideilor; acţionează precum un bumerang; pretind dreptul de a fi discreţionari, de a decreta „îmi place” sau „nu-mi place”, „vreau asta” şi „nu vreau cealaltă” (pe baza dublei gândiri, a dublului discurs şi a dublului standard). De fapt, apără Sistemul... Anytime, anywhere!
 

Dr. Nicolae Tomescu, Redactor Şef Radio Iaşi

________________________________________________________________________

 ^*Mă refer la cei care au fost şi sunt numiţi/ghidaţi politic, care „biciuiesc” deciziile. Inutil să le atragi atenţia asupra faptului că nicio hotărâre de-a lor nu va porni dinspre analiză, dinspre necesităţi şi disponibilităţi, ci doar de la pretextul politic...

 

Feriţi-vă de asasini...

Prezenţa noastră online a fost realizată prin intermediul site-ului web www.radioiasi.ro....
 

• În ce măsură mai poate fi? Avem nevoie de timp pentru redresare, pentru renaştere... Din punctul de vedere al audienţei, performanţele obţinute în zona new media nu mai ating o dinamică explozivă precum emisia “on-air” (clasică); până mai ieri, înregistrasem o medie de aproape 2.000 de vizitatori unici pe zi, poziţionarea în primele 100 de site-uri din “categoria ştiri/mass media” (conform trafic.ro) şi în prima mie din “categoria general”. Am ajuns la 304 vizitatori în ultimele 24 de ore, pe poziţiile 306 şi 2759...

 

• În noaptea fatidică de 4 spre 5 iulie 2011 providerul ne-a aruncat într-un hău: a dat vina pe servere care cad şi harduri distruse (cu informaţii imposibil de recuperat), ne-a “recomandat” (brusc, momentan, instantaneu şi deodată) să facem back-up-uri...
  
   
  ***

Care erau mesajul, efectele scontate, echipa, sursele, difuzarea etc.?


„Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, revista desemnează o publicaţie periodică cuprinzând texte, fotografii, desene etc. din domenii variate sau de strictă specialitate. Există o tendinţă în domeniul presei scrise, pe care o întâlnim în toate ţările, (…) îndreptăţindu-ne să discutăm de un fenomen general, anume prosperitatea presei periodice (…) Ascensiunea revistelor se datorează nevoii pe care o simte omul de a avea, periodic, sinteze asupra diverselor fenomene, comentarii avizate care să-l ajute să înţeleagă semnificaţia diverselor fenomene. Revistele nu se situează într-un raport de exclusivitate cu ziarele. La o analiză mai atentă, mulţi cititori ai revistelor alcătuiesc o parte din publicul ziarelor în căutarea unor informaţii suplimentare, a unor comentarii mai adânci¹.


Cât priveşte mesajul nostru intenţionat, al revistei online zilnice Radio Iaşi, acesta angajează moral, profesional, contractual. Filosofia de informare şi comunicare este proprie publicaţiilor de interes public şi independente. Promovând valorile democraţiei şi Statului de drept, acţionăm în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Înţelegem faptul că toate ţările lumii sunt antrenate în dinamica mondializării; dar nu cultura globală, mesajele planetare constituie regula fundamentală a încercării noastre, ci realitatea regională numită Moldova. Desigur, nu vom gândi niciodată în termenii: Ştiţi de ce nu-mi pasă? Pentru că trăiesc în Iaşi /sau în Bacău / Botoşani / Galaţi / Neamţ / Suceava /Vaslui / Vrancea… De la localismul creator la cel regional, prin naţional, către universal – iată mesajul călăuzitor.


Alte principii ne-ar apropia şi mai mult de condiţia presei moderne; după cum ne-ar îndepărta de teoriile publicaţiilor de scandal. Vrem să oferim imagini corecte ale vieţii, în acord cu realitatea şi în contrazicere cu falsul îndemn: Mânjiţi cu noroi astăzi, disculpăm mâine, toată lumea este fericită. Nu vom considera că avem noroc doar atunci când apar victime, când nu ratăm accidente sau conflicte. Fără îndoială, nici nu sprijinim procesul de edulcorare a realităţii.


Vom colinda Moldova în căutarea opiniilor fierbinţi, dar şi a trecutului. Întrucât pierderea unei civilizaţii nu este mai puţin gravă decât dispariţia limbii… Dacă spunem că ne păstrăm moldoveni, este şi pentru faptul că suntem români după cum nu uităm condiţia de europeni. Avem tradiţii; tocmai prin ele este repusă identitatea naţională în drepturile sale fireşti. Simţindu-se respectaţi, oamenii nu vor analiza doar obsesiile centraliste ale Bucureştiului, vor fi mai solidari cu procesul de unificare europeană, se vor deprinde, mai lesne, cu transformarea regulilor de transformare, etica lor va fi una a empatiei şi a cooperării.


Nu trebuie neglijate obiectivele mari sau făcute concesii – lipsite de sens – comercialului. Pe de altă parte, ne însuşim acea formă de expresie prin care se exprima o realitate: Dincolo de orice clasificări funcţionale şi informaţionale, mereu amendabile, fotografia a luat prim-planul informaţional prin puterea de impact asupra publicului. Omul vrea să vadă, înainte de a accepta.


Nimeni nu poate pretinde să controleze totul, nici măcar în reviste bine structurate – acolo unde limbajul se dovedeşte mai elevat, dispunând de instrumentarul specialistului, unde este necesar un comportament serios dublat de capacitatea de a rezista tentaţiilor facile. Vrem să înfruntăm propriile noastre prejudecăţi, chiar anumite clişee în elaborare pentru a îmbrăţişa un nou mod de identificare şi analiză. Împreună cu publicul, vom crea un întreg intelectual consistent…


Dacă viaţa unui om curge într-un singur sens şi pare ireveresibilă, viaţa trecerii de la limbajul individual la cel colectiv (paradoxal) se poate insinua şi invers, de la maturitate la tinereţe, în funcţie de corectivele care le însufleţesc. A găsi un drum propriu, într-o lume din ce în ce mai aglomerată şi mai nerăbdătoare, a fi altceva decât toţi ceilalţi, a fi tu însuţi, a înţelege lumea şi prefacerile sale – ajustând comportamentul propriu sub presiunea situaţiilor obiective, constrângătoare… A avea nevoie şi de Radio Iaşi, întrucât Radio Iaşi are nevoie de Dumneavoastră…”
 

***

Desigur, formele mesajului se cuvin adaptate periodic. “Remanierea” trebuie să se bazeze pe un fond real, acumulând câteva puncte forte care însoţesc preferinţele publicurilor-ţintă.
Nicolae Tomescu, Iuliana Bubuianu, Mădălina Mihăilă, Gabriela Grama, Andrei Scribleac, Dan Gafta alimentează şi gestionează conţinutul (text, foto, audio şi video) portalului Radio Iaşi (informaţii politice, sociale, economice, sportive etc./judeţe din Nord-Estul României, Brăila, Buzău, Republica Moldova, nordul Bucovinei), portal regional al site-ului de prezentare Radio Iaşi – programe, evenimente, stream-urile audio ale programelor AM şi FM; a fost refăcut streaming hits/radio exclusiv pe internet (pierdut, iniţial, odată cu însemnările prietenilor noştri pe reţeaua de socializare, cu galerii foto şi video unice), fonotecă, transmisii video pe internet ale evenimentelor în care Radio Iaşi a fost şi este implicat.
 

***

Totul parcă denotă o intervenţie a destinului, parcă este fixat prin acesta şi aduce nenorociri. Îndemnul către mine însumi şi către puţinii colegi care vor ca Radio Iaşi să facă parte din lumea secolului XXI, depăşeşte nivelul celui care se lasă în voia sorţii fără a întreprinde nimic pentru schimbarea ei: Să ne aliniem, din nou, la start (chiar şi cu deficit grav de imagine); în acelaşi timp, să ne ferim de asasini!
 

Dr. Nicolae Tomescu, Redactor Şef Radio Iaşi

______________________________________________
1 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media şi societatea, SNSPA, Bucureşti, 2001, p.54

Ura fără de sfârşit

Incidente violente au avut loc în ziua de 15 mai 2011... Palestinienii comemorau „nakba” (catastrofa), ziua înfiinţării Statului Israel în 1948; atunci, o parte a lor a fost nevoită să-şi părăsească locuinţele şi să se refugieze în ţări arabe vecine. În duminica de care ne-am despărţit, militari din Armata de Apărare a statului evreu (Ţahal) au deschis focul împotriva „unor grupuri de refugiaţi palestinieni care încercau să între în Israel din Egipt/Gaza, Siria şi Liban. Cel puţin 12 demonstranţi au fost ucişi, aproximativ 200 au fost răniţi. Câteva zeci de manifestanţi au reuşit să pătrundă(...) Armata israeliană consideră că intrarea în Israel a manifestanţilor palestinieni veniţi din Siria în Podişul Golan reprezintă un act foarte grav, pentru care a acuzat regimul de la Damasc”.

*

S-a vorbit/se vorbeşte şi s-a scris/se scrie, aproape obsedant, despre teritoriile palestiniene, refugiaţii palestinieni, Autoritatea Naţională palestiniană, liderii palestinieni, organizaţiile palestiniene... Dar cine sunt palestinienii? „Arabitatea” constituie baza identităţii comune a popoarelor din zona Mediteranei orientale¹. Palestinienii sunt arabii din această zonă; ei se revendică din Siria istorică², aparţin unei regiuni care – leagăn al celor trei mari religii monoteiste: creştinismul, iudaismul şi islamul – a fost marcată permanent de „atracţii”. Palestina a devenit o adevărată stare de spirit, mai mult decât un termen care trimite la scrierile biblice³. Iar dacă, din punct de vedere geografic, palestinienii s-au trezit împrăştiaţi, ei se simt ca aparţinând unui singur popor: şi-au refăcut legăturile în jurul amintirilor comune privind pierderea pământurilor, experienţa dezrădăcinării, exilul; oriunde s-ar afla, indiferent de condiţiile de viaţă, îşi îndreaptă ochii spre patria de origine.


Chestiunea palestiniană. Istoric
1917-1947
Chestiunea palestiniană a devenit o problemă internaţională spre sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu dezintegrarea Imperiului Otoman. Palestina se afla printre cele câteva foste teritorii arabe care au fost puse sub administrarea Marii Britanii, în cadrul Sistemului de Mandate adoptat de Liga Naţiunilor⁴. Cu o singură excepţie, toate aceste „Teritorii Mandatate” au devenit state independente, după cum fusese prevăzut. Excepţia o constituia Palestina unde, în locul limitării la „asigurarea de asistenţă şi consiliere administrativă”, Mandatul a avut drept obiectiv principal implementarea „Declaraţiei Balfour”⁵. În timpul Mandatului palestinian, din 1922 până în 1947, a avut loc o emigrare de proporţii a populaţiei evreieşti, mai ales dinspre Europa răsăriteană, configuraţia numerică a acesteia explodând de-a dreptul în anii ’30 ai secolului XX⁶. Cererile palestinienilor pentru independenţă şi rezistenţa faţă de emigraţia evreilor au dus la revolta din 1937, urmată de un terorism neîntrerupt al ambele părţi – în timpul şi imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial⁷. În 1947, Marea Britanie, frustrată de lipsa rezultatelor, a „pasat” problema Naţiunilor Unite.

1947-1977
După ce a luat în consideraţie mai multe soluţii, ONU a propus împărţirea Palestinei în două state independente⁸, Ierusalimul urmând a fi „internaţionalizat”⁹. Unul din cele două state prevăzute în planul de separare şi-a proclamat independenţa sub numele de Israel, iar în războiul din 1948 şi-a extins ocupaţia pe 77% din teritoriul Palestinei. Israelul a ocupat şi cea mai mare a Ierusalimului. Ceva mult decât jumătate din populaţia palestiniană indigenă a fugit sau a fost expulzată. Iordania şi Egiptul au ocupat şi celelalte părţi ale teritoriului desemnat de rezoluţia de partajare pentru statul palestinian arab, stat care nu a mai luat fiinţă. În timpul războiului din 1967, Israelul a ocupat şi restul teritoriului Palestinei¹⁰. Tot atunci a fost ocupată şi partea liberă a Ierusalimului, anexată ulterior de Israel. Războiul a condus către un al doilea exod al palestinienilor¹¹ Rezoluţia 242¹² a Consiliului de Securitate  ceruse Israelului să se retragă din teritoriile pe care le-a ocupat în timpul războiului din 1967. În 1974, Adunarea Generală a reafirmat „drepturile inalienabile ale poporului palestinian la autodeterminare, independenţă şi suveranitate naţională”. În anul următor, Adunarea Generală a stabilit Comitetul de exercitare a drepturilor inalienabile ale poporului palestinian¹³.

1977-1990
Evenimentele din teritoriu şi-au păstrat, însă, cursul negativ. În iunie 1982, Israelul a invadat Libanul cu intenţia declarată de a elimina OEP. A fost semnat un armistiţiu. Trupele OEP s-au retras din Beirut şi au fost transferate în ţările învecinate¹⁴. În septembrie 1983, Conferinţa Internaţională asupra Chestiunii Palestiniene¹⁵ a adoptat, inter alia,Declaraţia de la Geneva. Aceasta a propus următoarele principii: nevoia de a se opune şi de a respinge atât crearea de colonii în teritoriile ocupate, cât şi măsurile luate de Israel pentru a schimba statutul Ierusalimului, dreptul tuturor statelor din regiune la o existenţă în cadrul unor graniţe sigure şi recunoscute pe plan internaţional, în care să existe dreptate şi securitate pentru toţi oamenii, dobândirea drepturilor legitime, inalienabile ale poporului palestinian. În decembrie 1987, în teritoriile palestiniene ocupate a început o revoltă de masă împotriva ocupaţiei israeliene (Intifada). Metodele folosite de forţele israeliene au dus la mare număr de răniţi şi morţi în rândurile populaţiei palestiniene civile.
 

Procesul de pace
La 30 octombrie 1991, a fost convocată (Madrid) Conferinţa de Pace asupra Orientului Mijlociu, în scopul semnării unui acord pentru o pace justă, durabilă şi completă. În cadrul acestei conferinţe s-au purtat negocieri pe două direcţii: între Israel şi statele arabe, între Israel şi palestinieni, pe baza hotărârilor Consiliului de Securitate16. O serie de negocieri ulterioare au culminat cu recunoaşterea reciprocă între Guvernul statului Israel şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei¹⁷, cu semnarea, de către cele două „tabere”, a Declaraţiei de Principii asupra Acordurilor de Autonomie ad interim¹⁸ precum şi acordurile de „implementare” ulterioare, care au avut urmări pozitive¹⁹. Adunarea Generală a ONU a întâmpinat cu satisfacţie Declaraţia de Principii, a reafirmat că „Organizaţia Naţiunile Unite are o responsabilitate permanentă faţă de chestiunea palestiniană, până la soluţionarea ei sub toate aspectele şi într-o manieră satisfăcătoare, potrivit legislaţiei internaţionale”. Apăruse o îngrijorare crescândă faţă de stagnarea negocierilor de pace. Adunarea Generală, în special cea de-a Zecea Sesiune Specială de Urgenţă a Adunării, a fost nominalizată să se ocupe de situaţia în continuă deteriorare din teritoriile palestiniene ocupate. Exista o îngrijorare constantă faţă de actele de violenţă îndreptate împotriva civililor, atitudinea şi măsurile guvernului israelian în legătură cu Ierusalimul, extinderea coloniilor, confiscarea pământurilor şi măsurile punitive colective care subminau în mod serios eforturile de pace.


Alt fel de război
Aproape nimeni nu-i vrea pe palestinieni, dar toată lumea îi foloseşte. Palestinienii par a fi „pe cont propriu” şi asta de la crearea Israelului (în 1948). La vremea respectivă, palestinienii erau îndemnaţi de către liderii lor să fugă, în timp ce armatele arabe îi izgoneau pe evrei. Evreii au câştigat, iar palestinienii transfugi se află în exil. Celelalte naţiuni arabe au refuzat, în general, să-i absoarbă pe palestinieni, preferând în schimb să-i ţină în tabere de refugiaţi. Naţiunile arabe au purtat 4 (patru) războaie cu Israelul pentru Palestina şi au pierdut de fiecare dată.

Înainte de a prelungi detaliile „chestiunii palestiniene”, consider că este o idee bună să reamintesc faptul că Orientul Apropiat se găseşte prins în ghearele a trei „demoni”. În primul rând, cei 2.300 de ani de ocupaţie, începând de la Alexandru Macedon şi armata sa grecească până la vest-europenii secolului XX. Tot ce a mai rămas din amestecul extern alcătuieşte Israelul, perceput, dintr-o anume perspectivă, drept o formă de colonialism european, deşi o mare parte a populaţiei consistă din refugiaţi evrei proveniţi din celelalte naţiuni arabe. Apoi este faptul că aproape toate statele arabe au fost dictaturi sau monarhii absolutiste; „grosul” bogăţiilor se trezeşte monopolizat de un procent infim al populaţiei şi de o birocraţie coruptă. Realitatea a inspirat nemulţumirea celei mai mari părţi a populaţiei arabe faţă de lideri, majoritatea acestora nefiind nici măcar aleşi. În cele din urmă, fundamentalismul islamic – care cere expulzarea tuturor „veneticilor”, crearea unei guvernări oneste şi foarte religioase. Una peste alta, nu tocmai genul de lucru care ar face viaţa mai uşoară pentru actualii lideri arabi. Prin urmare, invocarea cauzei palestinienilor şi „ridicatul tonului” la Israel sunt lucruri împărtăşite de majoritatea arabilor, chiar dacă nu prea se face mare lucru în rest.

Palestinienii nu şi-au luat soarta în propriile lor mâini decât după războiul arabo-israelian din 1967, atunci când a fost creată OEP. Deşi s-a stabilit în Iordania, OEP cădea în dizgraţia gazdelor; după lupte „strânse” cu armata (1970), a cunoscut fenomenul expulzării. Organizaţia şi-a găsit un nou cămin în Liban, unde s-a implicat în politica locală şi a jucat un rol important în declanşarea (1975) unui război civil de 15 ani. Israelul a invadat Libanul în 1982, iar OEP s-a refugiat în Siria şi Tunisia. În 1990, OEP a pierdut grav, la capitolul drepturi, atunci când, după invadarea Kuweitului de către Irak, l-a susţinut pe Saddam Hussein²⁰. În ciuda stângăciilor politice, palestinienii au rămas „năpăstuiţii oficiali”, favorizaţi de Naţiunile Unite şi, parţial, de mass-media. Cu toate deceniile de sponsorizare, din partea OEP²¹, a operaţiunilor teroriste²²... Problema fundamentală: mai există facţiuni radicale care au mulţi simpatizanţi între palestinieni. Radicalii nu s-ar mulţumi decât cu distrugerea Israelului. Israelienii îşi au fanaticii lor, care doresc expulzarea tuturor arabilor din Israel. Diferenţa este că Israelul se pricepe mai bine să-şi ţină sub control exaltaţii, pe când palestinienii au avut şi au probleme în acest sens.

 „Intifada”²³ a început în 1987 şi s-a desfăşurat, fără a fi sub control, timp de 5 ani – înainte de a se stinge. Intifada anului 2000 s-a dovedit mai violentă decât precedenta. Acţiunile din 2001, 2002, începutul anului 2003, s-au completat. Principiul contradicţiei, pe care ambele părţi l-au crezut depăşit, s-a ridicat împotriva tuturor. Nimeni nu îl examinase în întregime. Există prea multe bănuieli despre implicarea unor extremişti palestinieni în atentate sângeroase; de altfel, sarabanda teroristă nu se mai sfârşeşte... Israelul a început să se războiască şi cu aerul palestinian, acuză pe oricine şi orice. La adăpostul puterii militare dovedite... Mai mult, Israelul controlează majoritatea utilităţilor şi rezervelor de hrană către vecinii Palestinei. Chiar acest lucru ar fi fost de ajuns pentru a-i convinge pe radicalii înarmaţi din rândul palestinienilor să-şi schimbe viziunea. „Nu s-a întâmplat şi nu se va întâmpla”, afirmă cunoscători ai problemei. O situaţie similară există în privinţa oricărui acord asupra statutului Ierusalimului. Lucrurile s-ar putea înrăutăţi. Şi nu doar în Israel.

După dezastrul cu războiul din Golf (1991) şi în ciuda ameninţărilor din partea radicalilor palestinieni, OEP a început negocieri serioase cu Israelul. Orice fel de acord era preferabil mai multor decenii de eşecuri. În timp ce cauza palestinienilor devenea populară printre arabi, liderii naţiunilor arabe se cam săturaseră de OEP. Mulţi palestinieni şi-au dat seama că nici timpul nu era de partea lor, nici prea multe naţiuni arabe. Totuşi, timp de decenii, OEP şi-a asigurat oamenii că vor avea deplin câştig de cauză. Chiar în cel mai rău caz, negocierile cu israelienii vor readuce întregul Mal de Vest (ocupat în războiul din 1967) şi o parte din Ierusalim. Dar radicalii israelieni erau la fel de porniţi în a nu ceda nici o parte din Ierusalim sau din Malul vestic²⁴. Membrii OEP constituiau doar un procent mic din populaţia palestiniană, dar timp de decenii au dispus de miliarde de dolari pentru „a activa”²⁵. Atunci când Israelul i-a permis OEP să revină în Israel (1990), corupţia se instalase deja. OEP a fost o organizaţie paramilitară; conducerea OEP nu şi-a permis să facă vreun pas nepopular, cum ar fi încheierea acordului „imperfect” cu Israelul. Forţa „irezistibilă” (promisiunile OEP către palestinieni) se ciocnesc de „obiectul neclintit” (politica israeliană, care „face imposibilul ca OEP să nu primească ceea ce a promis să obţină”).

13 septembrie 1993: după mai multe luni de negocieri secrete Israelul şi OLP se recunosc reciproc şi semnează, la Oslo, o „Declaraţie de principii”, cu recunoaşterea autonomiei palestiniene în vederea unei reglementări permanente. Arafat declară, solemn, în numele poporului palestinian, că renunţă total şi definitiv la terorism (în realitate, activitatea teroristă palestiniană va continua, fiind acţionată de grupări para-oficiale. Arafat şi prim-ministrul israelian, Itzak Rabin, îşi strâng mâinile.

5 mai 1994: începutul instaurării unui regim de autonomie palestiniană prevăzut pentru 5 (cinci) ani.
1 iulie 1994: Arafat se reîntoarce pe pământ palestinian; el creează, în Gaza, Autoritatea palestiniană, guvern autonom pentru zonele evacuate de Israel.

4 noiembrie 1995: asasinarea lui Rabin de către un extremist evreu.

20 ianuarie 1996: după evacuarea, de către Israel, a principalelor oraşe din Cisiordania, Arafat este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene. Are loc alegerea unui prim parlament în teritoriile palestiniene.

14 decembrie 1998: vizita istorică a preşedintelui american Bill Clinton în Gaza.

11-25 iulie 2000: după 4 (patru) ani de impas, negocierile de la Camp David, dintre Arafat şi prim-ministrul israelian Ehud Barak, se termină cu un nou eşec.
La 28 septembrie, acelaşi an: începutul celei de-a doua Intifade, pregătită din timp şi declanşată sub pretextul vizitei lui Ariel Sharon, şeful opoziţiei, pe Muntele Sfânt din Ierusalim. [Este vorba despre locul Templului cel Mare, pe ale cărui ruine au fost construite Al-Aksa şi Domul Stâncii, sanctuarul din care, conform narativului musulman, Profetul Mahomed s-a ridicat la cer; în realitate, Mahomed nu a fost niciodată în Ierusalim).

3 decembrie 2001: deşi, prin convenţia de la Oslo, Arafat s-a obligat să pună capăt actelor insurgente şi teroriste împotriva populaţiei israeliene, el şi-a prelungit activităţile prin intermediul unor grupări paramilitare, paraoficiale şi efemere, gen gruparea-Jihad „Az-a-Din-el-Kasam”. Guvernul israelian a decis un fel de domiciliu forţat pentru Arafat, în „Mukata”, sediul administraţiei palestiniene din Ramallah.

29 martie 2002: Israelul construieşte un zid între Israel şi Cisiordania
24 iunie 2002: George W. Bush le cere palestinienilor „să-şi schimbe conducătorul”.

30 aprilie 2003: lansarea „Hărţii drumurilor”, plan american de pace de inspiraţie saudită.
18 decembrie 2003: Sharon lansează un „plan al separării” de palestinieni. În februarie 2004, anunţă apropiata demolare a „satelor agricole” israeliene din zona Gaza.
22 martie 2004: lichidarea de către Israel a şeicului Ahmad Yassin (creatorul şi conducătorul organizaţiei Hamas).
11 noiembrie 2004: moartea lui Arafat, la Paris, urmată de scandalul zecilor de milioane de dolari adunate de Arafat din surse oculte şi depuse în bănci elveţiene (sume la discreţia soţiei sale, Sua Tawil-Arafat).

9 ianuarie 2005: dr. Mahmud Abbas este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene.
21 iunie 2005: întâlnire Abbas-Sharon, la Ierusalim.
15-23 august2005: Israelul evacuează 21 de sate agricole israeliene din Gaza și 4 din Cisiordania.
12 septembrie 2005: sfârşitul retragerii israeliene din Gaza.

1 ianuarie 2006: palestinienii reîncep atacurile teroriste împotriva Israelului.
25 ianuarie 2006: alegeri legislative palestiniene: Hamas obţine majoritatea absolută în Fâşia Gaza, împotriva Fatah.

Războiul din 2006, denumit şi Războiul dintre Israel şi Hezbollah, cunoscut în Liban ca Războiul din iulie şi în Israel ca al doilea război libanez; conflict militar care a avut loc în Liban şi în nordul Israelului. Principalii participanţi au fost grupările paramilitare Hezbollah şi armata israeliană. Conflictul a început pe 12 iulie 2006; a continuat până când a fost ordonată, de către Organizaţia Naţiunilor Unite, o încetare a focului; aceasta a intrat în vigoare la 14 august 2006, deşi, în mod oficial, s-a încheiat la 8 septembrie 2006 atunci când Israelul a ridicat blocada navală impusă Libanului.

Începând cu 28 decembrie 2008, Israelul a declanşat bombardamentele asupra Fâşiei Gaza, regiune în care, din 2007, stăpâneşte organizaţia Hamas. După primele opt zile, armata israeliană a pornit atacul terestru, divizând, practic, regiunea în două. Soldaţii israelieni au pătruns până pe coasta Mediteranei, controlând mare parte din zonele suprapopulate. Atacul Israelului a reprezentat cea mai mare desfăşurare de forţe din 2005 (Ariel Sharon ordonase coloniştilor israelieni să se retragă din regiune). Motivul invaziei priveşte “dorinţa de a stopa atacurile grupării Hamas”; cu toate acestea, cei mai mulţi palestinieni ucişi au fost civili, rachetele din Gaza continuând să lovească, pentru o perioadă, Israelul...

***

Două lucruri frapează în această construcţie istorică: unirea regresului şi progresului, mersul inegal al ambelor momente ale scopului final, raţiune şi libertate. Pentru unii, starea de fericire este îngenunchierea celorlalţi. Nefericirea nu se află la mijloc, ci peste tot, devine o stare profundă – prin desconsiderarea raţiunii. Ea este tocmai vinovăţia. Ultima ar trebui să fie o stare a libertăţii care se întăreşte, odată ce este recunoscută²⁶. Aici, dimpotrivă, libertatea începe şi se sfârşeşte prin trimiterea în neant a „duşmanului”. Nu avem raţiune potenţială fără libertate, nici libertate eliberată fără raţiune. Mai grav: libertatea şi raţiunea descriu curbe complet diferite, se ocolesc, nu se întâlnesc. Mersul libertăţii este un „progres” univoc, înseamnă doar satisfacerea propriilor cereri. Restul este perceput ca inferioritate: umană, rasială, religioasă, socială, economică, politică...


 

Nicolae Tomescu