Din actualitatea Casei Regale

Regele Mihai I a anunţat că, începând de marţi 10 mai 2011, toate legăturile dinastice dintre Casa Regală a României şi Casa Princiară de Hohenzollern iau sfârşit (material transmis de Biroul de presă al Palatului Elisabeta).

Regele Mihai I precizează că decizia se bazează pe autoritatea nedisputată ca Şef al Casei Regale a României, luând în consideraţie decizia Regelui Ferdinand I, de a conferi un caracter naţional şi independent Dinastiei şi Casei Regale şi urmând datoria sa faţă de istorie, faţă de urmaşii şi succesorii săi, ţinând cont de articolele 1(10), 15 şi Anexa 1 ale „Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a României”, adoptate la 30 decembrie 2007.

„Acţionând în conformitate cu voinţa mea liberă, fac cunoscută ruperea tuturor legăturilor istorice şi dinastice cu Casa de Hohenzollern. La data de 10 mai 2011 toate legăturile dinastice dintre Casa Regală a României şi Casa Princiară de Hohenzollern iau sfârşit. În conformitate cu dorinţele regretatului nostru bunic, Majestatea Sa Regele Ferdinand I, şi cu decizia Sa din anul 1921, Familia Regală a României şi membrii săi au purtat şi poartă numele de al (a) României. Dar începând cu 10 mai 2011, Casa Regală a României nu va mai purta numele de Hohenzollern-Sigmaringen, şi nu va mai fi cunoscută de la această dată sub numele de Casa de Hohenzollern-Sigmaringen. Casa Regală română va fi cunoscută de acum înainte numai sub numele de Casa Regală a României, precizează Regele Mihai.”

De la aceeaşi dată, „niciun membru al Familiei Regale a României nu va mai purta şi nu va mai avea dreptul să poarte sau să folosească vreun titlu conferit (ereditar sau ad personam) de orice Şef al Casei Princiare de Hohenzollern”, a anunţat Regele Mihai I.

Capul Casei Regale a României rămâne „singura autoritate pentru aprobarea sau acceptarea oricărui titlu sau distincţie”, menţionează documentul.

Majestatea Sa a informat că au fost amendate „Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României”: „Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României se amendează prin excluderea particulelor de Hohenzollern, de Hohenzollern-Sigmaringen şi de Hohenzollern-Veringen, în măsura în care se referă la oricare dintre membrii Casei Regale a României”. Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României, amendate, vor fi transmise membrilor Familiei Regale a României.
 

Documentul, datat „La 10 mai 2011, la Palatul Elisabeta din Bucureşti” este semnat Mihai R.
 

***
 

„Există realităţi care păstrează strălucire întrucât sunt desăvârşite. Nu numai în calitate de Redactor Şef al celei mai importante organizaţii media din Moldova, ştiu că Instituţia Monarhică a dobândit un rol esenţial pentru îndeplinirea lucrurilor desăvârşite. Dumnezeu să dea Majestăţilor Lor Regele şi Regina, Alteţelor Lor Regale Principele Radu şi Principesa Margareta, ani mulţi cu sănătate, cuvânt şi gând cu putere, pentru ca România să devină ceea ce ar trebui să fie, să-şi împlinească asemănarea şi frumuseţea cea dintâi. Onoarea de a mănumăra printre invitaţii la sărbătorirea de joi, 27 mai 2010, incumbă şi responsabilităţi(...) Drumurile noastre converg, negreşit, în grădina palatului Elisabeta, pentru a aniversa împlinirea a 50 de ani ai Alteţei Sale Regale Principele Radu.” Anul trecut, înainte de începerea oficială a evenimentului, mulţi invitaţi au trecut porţile Palatului „Elisabeta”, fiind întâmpinaţi cu muzică de cimpoi, interpretată de instrumentiştii din Perieni (judeţul Vaslui). În paralel cu pregătirile pentru festivitatea din grădină, Regele Mihai, princepele Radu şi principesa Margareta primeau, în Cortul Regal, musafirii care au dorit să-i felicite (ambasadori, oameni de afaceri, fostul preşedinte Ion Iliescu, numeroşi parlamentari etc.). În grădina Palatului, familia regală a fost întâmpinată cu onoruri de un grup îmbrăcat în uniformele regimentului 6 Dorobanţi şi regimentului 4 Artilerie, care a tras salve în onoarea Majestăţii Sale; a urmat concertul aniversar dedicat împlinirii a 50 de ani ai Alteţei sale Regale, Principele Radu (muzică reprezentativă a Ministerului Apărării Naţionale/dirijor locotenent-colonel Aurel Gheorghiţă/conducerea muzicală colonel Valentin Neacşu) iar familia regală s-a plimbat printre invitaţi. Principele Radu, căruia i-am urat «La Mulţi Ani!», s-a comportat admirabil cu reprezentantul Radio Iaşi, adresînd publicului câteva cuvinte memorabile (http://www.radioiasi.ro/, secţiunea “Evenimente”, 27.05.2010 Principele Radu la 50 de ani, document audio semnat de Nicolae Tomescu şi galerie foto Andrei Scribleac)

***

Întrucât publicul doreşte temeiuri realiste, ca linie de continuitate pentru prezenţa şi activitatea Casei Regale în societatea românească, Muzeul Naţional Peleş nu s-a lăsat invitat să consolideze, prin propriile sale cuvinte, dar mai ales prin imagini, un temei realist. „Trăim în amintire şi prin amintire; viaţa noastră spirituală nu este, în fond, decât strădania amintirii noastre de a persevera, de a deveni speranţa, efortul făcut de trecutul nostru pentru a deveni viitor”. Se potriveşte gândirea lui Unamuno cu vizita noastră la Castelul Peleş?

 

***

Casa Regală şi managementul Radio Iaşi au convenit asupra unui dialog permanent purtat la nivelul principiilor. Pe de o parte, credinţă, toleranţă, perseverenţă, tenacitate, intransigenţă, curaj/nume diverse, exprimând toate (şi fiecare în sine) identificarea, contopirea cu ideea românismului, dar şi a integrării Casei Regale în istoria Europei; pe de altă parte, independenţă, responsabilitate faţă de societate şi interesul public, grija pentru competenţa şi onoarea meseriei, loialitatea mai mare faţă de standardele profesiei…

Mulţumim Casei Regale pentru noua invitaţie adresată:

 

***

Anul 2011 este consacrat Jubileului de 90 de ani ai Regelui Mihai I. În luna mai şi în luna octombrie, la Bucureşti, au loc ceremonii şi activităţi publice menite să-l omagieze.
 

*

Joi, 12 mai 2011, porţile Palatului Elisabeta s-au deschis pentru cea mai selectă petrecere în grădină. Un eveniment ţinut în cinstea Majestăţii Sale, Mihai I, cu participarea a 2.000 de invitaţi. Pe listă s-au regăsit atât  "persoane importante", cât şi "oameni de rând" (reprezentanţi ai comunităţilor locale din toate judeţele, elevi, profesori de la colegii renumite, care s-au remarcat prin realizările din anul 2011). Au venit să-l felicite pe Rege diplomaţi şi oameni politici (numărul lor a fost redus).

Regele a stat vreme de o oră şi jumătate printre invitaţii săi; a primit cadouri, în special cărţi. Radio Iaşi, prin reprezentantul său de la vârf, a înmânat catalogul care trezeşte interes şi în cuprinsul Târgului Librex (Iaşi, 11-15 mai 2011); de la pilotul care a dus familia regală la Londra, Mihai I a primit un avion în miniatură. Majestatea Sa a făcut fotografii cu aproape toţi copiii invitaţi la Palatul Elisabeta.

Este al doilea an consecutiv, după 1947, când familia regală aplică tradiţia organizării petrecerilor în grădină. Am participat însă la prima petrecere organizată după ce Casa Regală de România a rupt legăturile cu familia Hohenzollern (reprezentanţii acesteia din urmă afirmă că nu au primit încă o notificare oficială din România şi că au aflat totul din presă).
 

 

*

Ignoranţa profundă a inspirat, adesea, tonul dogmatic. Omul care ştie se exprimă mai detaşat. Lucrurile mari trebuie înfăţişate cu simplitate. Am propus modelul de investigaţie extinsă în mai multe direcţii şi planuri. Cu pretenţia că paşii dintr-o direcţie vor fi urmaţi de alţii. Odată îndrumaţi corect, aceşti paşi spre înţelegere pot fi hotărâtori. Rămâne nevoia permanentă de a fi în legătură cu lumea şi cu realităţile. Mulţumim celor care au vrut/vor să vadă şi să audă.
 

Nicolae Tomescu

Foto: Andrei Scribleac

VIZUALIZAŢI GALERIA FOTO

Listele Wikipedia sunt, mai totdeauna, incomplete de Nicolae Tomescu

• 15 mai 1881: S-a născut prozatorul Nicolae N. Beldiceanu; fiul poetului junimist Neculai Beldiceanu (m. 1923). Vezi, în continuare, interviul acordat de Nicoară Beldiceanu, fiul lui Nicolae N. Beldiceanu...

*

Opţiunea pe care am îmbrăţişat-o: descifrarea sensului cercetărilor şi realizărilor unor personalităţi. În cazul de faţă, a celui care reprezentase în mod strălucit diaspora românească: Nicoară Beldiceanu.

Dialogul a fost posibil în virtutea îndelungatei experienţe de viaţă. Prin tatăl său, Nicolae N. Beldiceanu, aparţinuse ramurii moldovene a familiei. Strămoşii trăiseră în Şcheii Braşovului, unde exista o comunitate românească (îndeosebi de neguţători). După “legenda de familie” (i-a aparţinut lui Nicoară Beldiceanu) se pare că familia a venit din Macedonia (români macedoneni). Legenda nu poate fi verificată documentar... La începutul veacului trecut, un Nicolae Beldiceanu părăseşte Braşovul. Se stabileşte în Nordul Moldovei, unde va dobândi două proprietăţi: la Preoţeşti şi la Vlădeşti (primeşte şi titlul de căminar). Acest Nicolae Beldiceanu a avut mai mulţi copii: unul dintre aceştia a fost Nicolae Beldiceanu, contemporan al Junimii (era specialist în preistorie, a făcut săpături la Cucuteni, fiind printre primii care găsea urme ale omului preistoric în ţinuturile moldoveneşti). Tatăl celui intervievat: Nicolae N. Beldiceanu (publicase mai multe cărţi) s-a stabilit la Bucureşti. În capitala României, el şi-a legat destinul de Victoria (fata lui loan Nădejde şi a Sofiei Nădejde – cei care au jucat un rol important în rudimentul de Partid Socialist de pe vremea respectivă, numit şi “Tineretul Generos”). Acţiunea constructivă şi elaborarea unui proiect îşi au punctul de pornire în relaţia reprezentare-dorinţă, ducând spre aspiraţie. În cazul lui Nicoară Beldiceanu: încă din liceu se dovedea interesat de cercetări istorice. A avut şansa să întâlnească, să fie povăţuit de eminenţii profesori de la Liceul “Spiru Haret” (un liceu renumit care i-a dăruit istoriei pe Mircea Eliade, pe Alexandru Paleologu). Intră la facultate “în timpuri tulburi” (conform propriei mărturisiri). Tulburările politice nu afectează studiile întreprinse sub directa îndrumare a profesorilor: Gheorghe I. Brătianu (istorie universală), Nicolae Iorga, Victor Papacostea (profesor de studii sud-est europene la Facultatea de Litere din Bucureşti, fratele acestuia – Cezar Papacostea fiind profesor de elenistică la laşi). În urma evenimentelor provocate de “puciul legionar”, Nicoară Beldiceanu rămâne fără profesor de slavistică; datorită faptului că ar fi vrut să se orienteze spre anumite studii, urmează cursuri de slavă veche şi sârbă – ultima limbă serveşte, în mare măsură, studiului istoriei otomane. După 1940, Victor Papacostea îl călăuzeşte către studiile turceşti. Şi pentru că “nu exista în acea vreme niciun Institut în care să fie aprofundată limba turcă”, Nicoară Beldiceanu (împreună cu Ion Matei) va plăti cursurile de limbă turcă, învăţând în acest fel. În 1945, după ce a fost demobilizat, a fost trimis (1946) în Turcia. A contribuit mult la această decizie faptul că Grigore Moisil era fiul lui Constantin Moisil, cel care cunoştea dragostea pentru trecut a lui Nicoară Beldiceanu. Destinul a făcut ca eroul nostru să rămână în Turcia după ce, la Bucureşti, „se schimbaseră apele”. Din Turcia, după trei ani de şedere, a plecat în Franţa. L-a ajutat în manieră decisivă Mircea Eliade (era extrem de dificil să obţii o viză de intrare în Franţa). Mircea Eliade este cel care l-a sprijinit şi în tentativa (reuşită) de reluare a studiilor de istorie turcească. “Era extrem de greu să trăieşti în Franţa din cauză că nu mă înţelegeam, pe motive politice, cu românii noştri. Un om de litere rămâne mult mai uşor legat de trecutul cultural şi istoric, de civilizaţia neamului căruia îi aparţine. Din perspectiva omului care îndrăzneşte să afirme că ştie câteva lucruri, că a învăţat să preţuiască societăţi fundamentate pe principii diferite, pot nuanţa trăsăturile modului de viaţă şi de acţiune în Occident” îmi mărturisea Nicoară Beldiceanu. “Societatea occidentală nu este o societate de drept de ieri, de astăzi, ci de veacuri. Noi am cunoscut o societate întemeiată pe criterii democratice între 1866 şi dictatura regală. Îmi aduc aminte că regenţa, în 1929, a adus la putere liberalii, iar alegerile au lost câştigate de ţărănişti, deci a contat pe deplin votul popular. Tătărescu a pierdut alegerile în 1937, cu toate că le-a organizat. Au urmat însă dictaturi succesive, care au transformat mentalitatea românească. Pentru mine, întoarcerea în ţară (1990) a fost ca o scoborâre în neant, cunoşteam o ţară interesantă în ciuda unui război greu, o ţară prosperă, cu oameni civilizaţi, cultivaţi şi nu am mai găsit decât resturi a ceea ce cunoşteam eu acum 45 de ani. Cuvântul agreabil nu exprimă ceea ce ar trebui să exprime. Prin intermediul dumneavoastră aş spune românilor din Moldova că este necesară, în primul rând, o schimbare de caracter. Să se lase mai puţin conduşi de impresiile momentului şi, atunci când iau o hotărâre, să cugete asupra ei. Ceea ce ne lipseşte, în mod special, este absenţa continuităţii în aplicarea legilor. Nu cred că avem această dârzenie în aplicarea unei idei filosofice, politice, pe care o au anglo-saxonii. Am trăit şi în S.U.A., este o altă lume. Să vă spun ceva caracteristic acestei societăţi: un muncitor nu este gelos pe patron. Dacă patronul ridică lunar 20.000 de dolari, iar muncitorul doar 1.500, se declanşează un proces mental invers decât în România; lucrătorul se va mobiliza, spunându-şi: dacă muncesc mai mult, pot ajunge acolo unde a ajuns patronul! Va urma cursurile unei şcoli serale pentru a ajunge tehnician, apoi va urma cursurile altei şcoli pentru a deveni inginer. Este aceasta o mentalitate care nu pune accent pe grevă ca mijloc de afirmare. Şi principile de salarizare sunt complet diferite. Nu ştiu când vom ajunge şi noi la asemenea realităţi!”.

Românii au trăit sub dictatură, dar cei care nu au cunoscut blestemul nu comiteau aceleaşi erori? În organizarea societăţii democratice cu puteri raţionale, care doreşte să dialogheze, care este aptă de o asemenea performanţă – chiar dacă, mai ales, în funcţie de intererele proprii (luând totuşi în consideraţie şi interes ele celorlalţi) – cum poate fiforţat destinul favorabil României?

Pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră, să luăm o hartă. Dacă ne uităm cu atenţie pe o hartă a regiunii care nu notează doar apartenenţe etnice ci şi cultural-religioase, vom remarca fatul că Polonia este profund catolică, a aparţinut întotdeauna felului occidental de a gândi. Cehia – care a aparţinut veacuri întregi Casei de Austria, a dezvoltat o cultură şi o mentalitate apusene. Ungaria, în parte protestantă, în parte catolică, aparţine aceluiaşi mediu. Or, am impresia că este o linie de demarcaţie de natură religioasă. Neamurile care au probleme la ora actuală sunt bulgarii şi românii. Albania este un caz aparte, ei (albanezii) sunt ortodocşi, rămâne puternic elementul iliric independent, au ieşit foarte târziu la liman. Vedeţi, ortodoxia a impus populaţiei o ascultare totală faţă de puterea politică. Nu trebuie uitat ca Basileul (Împăratul bizantin) şi nu Patriarhul era reprezentantul lui Isus pe pământ. Biserica ortodoxă s-a găsit întotdeauna în inferioritate faţă de stat, mă refer la inferioritatea politică prezentă în toată lumea ortodoxă. Dincolo, se uită prea des că Papa – pontifex – este în mod natural un şef spiritual, dar are rol şi de şef politic al lumii occidentale. În această viziune – este bună, este rea, nu ştiu – lumea ortodoxă a fost totdeauna gata să accepte compromisul cu puterea politică care guvernează pentru moment, să-şi aplece capul în faţa puterii politice. Şi mă întreb dacă una din cauzele situaţiei actuale nu este în mare parte ortodoxia noastră? Să fie clar: eu sunt ortodox, părinţii mei au ctitorit şi biserici, nu mă gândesc să-mi schimb religia, dar nu pot nega o realitate! Obedienţa Bisericii ortodoxe faţă de Stat... În plus, aşa cum Imperiul Roman crea state vasale pentru a-şi forma un cordon militar, de ce Moscova nu ar fi prevăzut crearea unor state-satelit pe care să le păstreze în ultima instanţă pentru garantarea situaţiei la Marea Neagră? (să nu uităm că Dunărea trece prin România şi se varsă în Marea Neagră). Este o mare cale de comunicaţie. Cu rol economic pronunţat, în special când va fi făcută legătura cu tot sistemul fluvial apusean şi deci orice mare putere va încerca să păstreze controlul asupra unei axe economice esenţiale. Cred că trăind în Franţa, nu sunt luat de valul „psihozei locale”!

Cercetarea intreprinsă de specialişti precum Nicoară Beldiceanu (a numeroaselor fonduri de documente otomane, a unei serii de izvoare vechi în limba turcă aflate în arhivele şi bibliotecile din Turcia, România, alte ţări) poate arunca o nouă lumină! Arupra isoriei civilizaţiei turce şi, mai ales, asupra relaţiilor româno-otomane (lume cunoscută doar parţial, câteodată chiar nebănuită).
La cumpăna secolelor XIX-XX, şcoala critică de istorie, ilustrată magistral de triada Nicolae Iorga - Ion Bogdan - Dimitrie Onciul, acorda o importanţă deosebită documentului în scrierea istoriei românilor şi a relaţiilor lor cu vecinii (printre care s-au numărat şi turcii otomani). Nicolae Iorga şi-a dar seama că formarea unei şcoli româneşti de turcologie, cu specialişti şi opere istorice proprii, se impunea cu necesitate. Calea primară era invitarea unor specialişti din străinătate care urmau, prin activitate didactică şi ştiinţifică, depuse in România, să creeze premisele realizării acestui deziderat. Seminarul de turcologie din laşi a fost ridicat la rang de Institut de Turcologie (1 aprilie 1940), Iorga fiind director general onorific. Prin cursurile şi seminariile de limbă şi istorie turcă, şedinţele şi comunicările ştiinţifice, cercetări istorice şi fllologice, editarea a două volume din „publicaţiunile lnstitutului”, conferinţe ale unor invitaţi străini, nu vă puteaţi şi dumneavoastră împlini aspiraţiile?

Cursurile şi seminariile amintite au fost urmărite de 10-15 studenţi şi licenţiati în istorie şi filologie care urmăreau o specializare în domeniu. S-a întemeiat şi o importantă bibliotecă de specialitate, cu câteva mii de volume, fond de carte de valoare naţională rivalizând cu numeroase biblioteci de profil din Europa acelor vremuri, eu nefiind în măsură (din cauze amintite) să profit de realizările efemere, dacă ţinem seama de faptul că Institutul şi-a încetat activitatea în iunie l943...

În calitate de specialist turcolog aţi dezvoltat o teorie interesantă cu privire la intenţiile şi acţiunile nemijlocite ale Imperiului Otoman, explicate prin fundamentele de funcţionare ale acestuia!

Am fost preocupat tot timpul de probleme de ordin legislativ şi de caracteristicile sistemului imperial otoman, deoarece acest sistem a fost considerat tiranic – în special în Renaştere, chiar de Machiavelli în Il Principe. Or, realitatea este total diferită. Sultanul otoman era îngrădit de două „constituţii“ (pentru a folosi un termen modern). O nouă dovadă că tirania trebuie privită în mod nuanţat. Din nefericire, s-a impus doar sensul peiorativ al acestui termen. Machiavelli fusese influenţat de situaţii din micile cetăţi italiene care erau dirijate de tiran – termen de origine elină. În ceea ce priveşte cele două “constituţii” otomane, pe de o parte este Şeriat – adică legislaţia de drept divin care decurge din Coran. Pe de altă parte, legile cutumiere, obiceiul pamântului găsit în toate ţările, ţinuturile ocupate de otomani. Se putea întoarce eventual în Şeriat făcând apel la Ulemale (specialiştii de legislaţie coranică, „doctori ai legii rnusulmane”), dar nu puteai să aduni un „conclav“ ca să schimbi obiceiul pamântului. Şi, în general, este un fir roşu în tot sistemul otoman: grija de a nu se atinge de acest drept cutumier pentru a nu avea probleme cu populaţiile. Totdeauna, în ceea ce numeau Kanunname (adică Regulamente), reluau practicile cutumiere şi le recunoşteau.

S-a arătat frecvent că mulţi dintre domnitorii noştri au folosit cu multă iscusinţă mijloacele diplomatice şi militare în intenţia de a apăra integritatea şi independenţa ţărilor pe care le conduceau. S-a minimalizat înţelepciunea şi prudenţa de care dădeau dovadă otomanii?

Vă dau un exemplu... În regiunea Timoc-Morava exista şi există o populaţie românească numeroasă de dialect daco-roman, adică aceeaşi limbă vorbită la noi la Nord de Dunăre. Or, Sultanul Selim I trimite un specialist pentru a studia legislaţia cutumieră a regiunii, acesta compune o Kanunname care respecta dreptul cutumier şi legiuirea precizează că, din momentul respectiv, nu mai este necesar să se urmeze legiuirea principilor sârbi (despoţilor sârbi) pentru că aceasta a fost preluată. Se vede în actele otomane o continuitate juridică. Putem să cunoaştem anumite legislaţii cutumiere anterioare sosirii otomanilor, graţie legislaţiei emisă de suveranii otomani. În felul amintit, legislaţia este astăzi cunoscută...

Fericita proiecţie a dreptului de care aminteaţi – dreptul cutumier – este situaţia Ţărilor Române acolo unde instituţiile, modul de organizare specific românesc nu au suferit atingeri grave (decât în anumite perioade).

Bine, în Ţările Române – Moldova, Ţara Românească sau în Transilvania – odată intrată în sistemul de vasalitate otoman, nu s-a cunoscut o administraţie directă a Porţii Otomane. Au fost respectate datinile, turcii nu aveau dreptul să se stabilească, să facă agricultură, să aibă proprietăţi la Nord de Dunăre. Nu aveau dreptul să ridice moschei! Iar prezenţa trupelor otomane nu era asigurată prin oşti regulate de mare profunzime. Existau trupe pe care le cunoaştem sub denumirea de Raiale (cu rol important de trecere, de traversare – la Turnu, la Giurgiu, la Brăila mai târziu, la Akkerman pentru Marea Neagră). În aceste locuri se aflau garnizoane otomane şi functiona legislaţia otomană. Legislaţia pomenită nu era valabilă, nu trecea de frontierele moldovene sau muntene, turcii nu se amestecau în chestiuni interne de legislaţie românească.

Fără îndoială că aţi încercat să vă explicaţi aşa-numitul miracol al netransformării Ţărilor Române în puşalâcuri turceşti. Să fie ideea în relaţie cu ceea ce, până într-un anumit moment, o doctrină naţionalistă a insistat: rezistenţa extraordinară în faţa unei puteri care dispunea de o forţă zdrobitoare?

Puneţi o chestiune extrem de interesantă, este o bună întrebare. Chestiunea a interesat pe unii istorici români. Mă gândesc la unul din profesorii mei – P.P. Panaitescu. Trebuie adăugat faptul că turcii au încheiat anumite tratate – Ahidname, dar tratatele, pe cât au fost dc „zvârlite“ în ochii publicului, sunt falsuri; au fost alcătuite de Ienichiţă Văcărescu (care, vă amintiţi că a scris o istorie otomană). Probabil că el s-a inspirat din comportarea pe care au avut-o otomanii de veacuri în Principatele Dunărene. Din anumite cronici otomane (nu dau nume, pentru că nu se adresează marelui public) se poate desprinde încheierea de tratate între principii moldoveni sau munteni şi Poarta Otomană. Unul din aceste tratate a fost aflat de profesorul Aurel Decei, într-un manuscris care se găseşte la Biblioteca Moschee Suleimaniye din Istambul, deci nu este un act oficial care să fi ajuns la noi, este un Sulhname – tratat de pace (dar problema acestui tratat derivă din datarea lui). Pare a fi din timpul lui Ştefan cel Mare. Într-o cronică otomană se aminteşte de acea campanie împotriva Moldovei din 1538 – întreprinsă de Soliman Magnificul sau Suleyman Legislatorul – se vorbeşte de înlocuirea lui Petru Rareş cu Ştefan Lăcustă şi se poate reconstitui tratatul care a fost impus de Poartă la Suceava. Sunt numeroase “urme” de tratate, dar că ele au ferit Ţările Române de anexare şi transformare în paşalâcuri este foarte greu de spus!
Poate că ar trebui văzute lucrurile şi în altă lumină: Ţările Române nu se aflau – încă din timpul lui Mircea cel Bătrân – pe linia principală de atac a armatelor otomane. Otomanii erau interesaţi de pătrunderea spre Europa Centrală şi, eventual, ajungerea chiar în Italia, cucerirea Romei – care era marea capitală a lumii creştine occidentale şi adversara cea mai importantă a politicii otomane de extindere a teritoriului lor de influenţă. A fost o deviere, iar, mai târziu, când atacul lor traversează Dunărea trecând prin Dobrogea, urcă spre vechea Polonie, Moldova scapă de anexare dar nu trebuie uitat că Hotinul este transformat în raia. Este foarte greu de spus faptul că Ţările Române prezentau pentru otomani un interes strategic minor; odată ce aceştia din urmă controlau toate vadurile dunărene şi anumite puncte strategice, nu îi interesa anexarea... Poate şi un factor politic să fi intrat în calcul, nu doreau să dezorganizeze grânarele Imperiului Otoman; capitala trăia în mare parte din importurile făcute din Ţările Române, la preţuri ridicole, impuse...
 

*

Cine şi-ar fi închipuit că acesta va fi ultimul interviu acordat de Nicoară Beldiceanu (istoric absent din lista publicată de Wikipedia) înainte de a-i veni rândul la marea trecere? Atunci când oamenii nu vor mai fi...

 

Nicolae Tomescu

ISRAEL ‘63 de Nicolae Tomescu

Statul Israel (מדינת ישראל Medinat Israel în limba ebraică, دولة اسرائيل Dawlat Isrā'īl în limba arabă) este ţara din Orientul Mijlociu, pe coasta estică a Mării Mediterane. Democraţie parlamentară, se autodefineşte ca un stat evreiesc şi democratic, potrivit cu mesajul Proclamării lui la 14 mai 1948. Populaţia Israelului este predominant evreiască, cu o minoritate arabă consistentă, de confesiune musulmană sunită, iar in mică parte de confesiuni creştine sau druzi. Israelul se învecinează, de la nord la sud, cu Libanul, Siria, Iordania şi Egiptul. Israelul are ieşire la Marea Mediterană, la golful Aqaba şi la Marea Moartă.

Ziua Independenţei Israelului, YOM HA’ATZMAUT, marchează proclamarea statului independent, la 14 mai 1948, atunci când a luat sfârşit mandatul britanic asupra Palestinei, pe baza unei Rezoluţii a Adunării Generale a ONU, din 29 noiembrie 1947; aceasta stipulase crearea, pe teritoriul Palestinei, a două state: unul evreu şi altul arab. Data aniversării evenimentului variază, în fiecare an, funcţie de calendarul ebraic.

Este întotdeauna precedată de Yom Hazikaron (ebraică: יום הזכרון לחללי מערכות ישראל ונפגעי פעולות האיבה), oficial Ziua Memoriei soldaţilor morţi (din Israel) şi a victimelor terorismului, comemorată la 4 Iyar.

O ceremonie oficială are loc, în fiecare an, la Muntele Herzl din Ierusalim, în noaptea de Yom Ha'atzmaut. Ceremonia include un discurs al preşedintelui Knesset-ului (parlamentul israelian), o prezentare dramatică, un marş ritual al soldaţilor care transportă steagul Statului Israel, dezvoltarea unor "structuri" - cum ar fi Menora, Magen David şi un număr care reprezintă vârsta Israelului, iluminat de douăsprezece torţe (câte una pentru fiecare dintre triburi). În fiecare an, o duzină de cetăţeni israelieni (cei care au adus contribuţii sociale semnificative într-o zonă selectată) este invitată să  poarte torţe.

- Realităţi însuşite de doamna Mariana Stoica, preşedintele Asociaţiei de prietenie România-Israel (înregistrare Nicolae Tomescu)

- Nicolae Tomescu, în dialog cu Excelenţa Sa, domnul David Oren, fostul ambasador al Statului Israel în România

Hatikva (în limba română Speranţa) este imnul naţional al statului Israel. Hatikva a fost scrisă de poetul Naphtali Herz Imber (în Iaşi, anul 1878). Poezia avea nouă strofe şi se numea „Tzikvatenu”. În 1897, la Primul Congres Sionist, a fost adoptat ca imnul Sionismului. Mai târziu a fost rescris de compozitorul Paul Ben-Heim, care s-a bazat pe muzica evreiască din România. În versiunea sa modernă, imnul are numai prima strofă şi corus. Cea mai importantă modificare a fost despre speranţa ca o naţiune liberă să locuiască din nou în Sion. Potrivit surse, imnul a fost compus dupa modelul cântecului românesc „Carul cu boi”. Totuşi, cea mai plauzibilǎ sursǎ de inspiraţie rǎmâne cântecul popular românesc „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec cules şi pus pe note, pentru prima datǎ, de marele compozitor român Guilelm Şorban.

Textul în ebraică alături de transliteraţie şi traducere în limba română:
 

כל עוד בלבב פנימה נפש יהודי הומיה, ולפאתי מזרח קדימה עין לציון צופיה - עוד לא אבדה תקותנו, התקוה בת שנות אלפים, להיות עם חופשי בארצנו ארץ ציון וירושלים.

Kol od balevav, penima - Nefesh yehudi, homia Ulfatei mizrah, kadima A'in letziyon, tzofia. Od lo avda tikvatenu Hatikva bat shnot alpa'im Lihiyot am hofshi, be'artzenu - Eretz tziyon yerushala'im.

Atât timp cât în inimă, înăuntru, Un suflet izraelit încă tânjeşte, Şi înainte spre Est, Un ochi încă veghează spre Sion. Speranţa noastră nu a fost încă pierdută, Speranţa de două mii de ani, Să fie o naţiune liberă în ţara noastră, Patria Sionului şi a Ierusalimului.

8-9-10 mai de Nicolae Tomescu

Înregistrarea din 9 mai 2011, în spaţiul intitulat “Martor”/“Polemici cordiale” (Radio Iaşi Clasic, 1053 KHz, 16:15-17:00), se referă şi la Actul fondator al PCR din 8 mai 1921. Acesta reprezintă, în mod direct, o consecinţă a Congresului al II-lea al Kominternului, desfă­şu­rat în 1920 la Petrograd şi Moscova; atunci, Lenin i-a strâns pe comuniştii din toate alcătuirile socialisto-comunisto-bolşevice pentru a le înainta un document cu noile con­diţii de afiliere, nenegociabile; delegaţia română era condusă de Gheorghe Cristescu, zis şi “Plăpu­maru”, liderul unei facţiuni radicale a Partidului Socialist Român, facţiune care nu aduna mai mult de o mie de membri; punc­tele cele mai importante ale întâlnirii de la Moscova erau legate de obligaţia de a re­nun­ţa la mo­deraţie şi de a îmbrăţişa calea clandestinităţii; Cristescu a semnat documentul pe 3 decembrie 1920, fiind primit (la o săptămână distanţă) de Lenin *la Kremlin; revenită în Bucureşti, gruparea lui Cristescu, ra­dicală şi bolşevică, luptă pentru putere cu gruparea ve­derilor social-de­mocrate (Ilie Moscovici, Ion Fluieraş, Iosif Jumanca ş.a); bolşevicii lui Cristescu atacă sediile, ameninţă membrii şi dau lovitura finală convocînd Congresul din 8 mai 1921, unde forţează afilierea la Komin­tern; peste 4 zile, la 12 mai, imediat după afilierea la o organizaţie relativ apropiată de ceea ce numim astăzi terorism (voia să răstoarne ordinea statului român), comuniştii sunt arestaţi de Siguranţă. În 1924, Partidul comuniştilor a fost scos în afara legii (guvernul liberal l-a acuzat de “acţiuni anti-româneşti”, demonstrându-se că acţiona în interesele Moscovei). Avea să iasă din ilegalitate chiar după evenimentele din august 1944 şi să preia puterea în condiţiile prezenţei pe teritoriul României a trupelor sovietice care exercitau regimul de ocupaţie militară consecutiv încheierii ostilităţilor şi a celui de-Al Doilea Război Mondial (chiar dacă nu a numărat mai mult de 2.000 de membri – în timpul Marii Conflagraţii Mondiale, număra mai puţin de 1.000; dintre aceştia, potrivit unor date din 1930, românii ar fi reprezentat 23%, maghiarii – 26%, evreii – 18%, ruşii împreună cu ucrainenii – 10% iar bulgarii – 10%). Au urmat mitinguri, spectacole muzical-coregrafice, stadioane pline cu pionieri, şoimi ai patriei, utecişti (m-am aflat printre aceştia, la jumătatea anului 1989, în loc să mă număr printre disidenţi – atâţia câţi au fost; am reparat o mică parte din greşeală în decembrie 1989). Toate marcau fiecare zi de 8 mai, pentru partidul unic; zi liberă în mod oficial, de 8 mai răsunau cântecele de slavă în cinstea partidului şiconducătorului iubit.
 

MP3: N.Tomescu interviu cu Victor Frunză

*

Dacă s-a scris cartea Mai e acesta oare un om?, de ce să nu devină posibilă întrebarea „Mai sunt oare aceştia jurnalişti, dacă, în spaţiul public, nu vorbesc decât despre mizerie (economică, socială, politică, morală)?”

Desigur, nu mă compar cu Primo Levi – autorul evocării danteşti, de vaste şi profunde proporţii, a degradării omului în lagărul morţii de la Auschwitz... Nicolae Tomescu va fi autorul unor secvenţe reduse ca durată, aproape „imposibile” în ilustrarea continuităţii ideilor şi stilului (aş vorbi chiar de imprimarea, fără voia mea, a unui caracter fragmentar)... Să încerc transformarea imposibilului în posibil?
 

*

Emisiunile Radio Iaşi, prin ştiri – dar şi prin comentarii specializate – au adus şi aduc în discuţie Ziua Europei... Cunoscând importanţa faptelor istorice şi maniera în care pot fi ele reflectate, fără repetiţii supărătoare, voi reaminti faptul că, în data de 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe francez, propunea un plan de pace al cărui principal scop formulat privea controlul internaţional asupra industriilor de război – din Franţa şi Germania. S-au pus bazele unei cooperări între vechi inamici, depăşirii resentimentelor, se declanşa procesul de exercitare comună a suveranităţii. Acesta este punctul de pornire în noua construcţie europeană?

Întrebarea nu este simplă, cu atât mai puţin răspunsul la întrebare, mai ales atunci când vrei să aminteşti toate semnificaţiile zilei de ieri – 9 mai. Cunoscută ca zi a victoriei, a eliberării de sub nazişti, este sărbătorită acum în toate statele Uniunii Europene, dar şi în cele care aspiră la integrare. Înaintea “Declaraţiei Schuman”, la Haga (8-10 mai 1948) s-au reunit reprezentanţii grupărilor europeiste din diferite ţări – fondând Mişcarea Europeană. Oricum, ideea europeană apăruse cu mult timp înainte…
 

MP3: N.Tomescu despre 9 mai

În anul 1985, Consiliul European de la Milano a ales data de 9 mai ca Zi a Europei, apreciind că punctul de pornire al construcţiei Europei unite a fost declaraţia prin care, la 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a propus Germaniei şi altor state europene, să pună „bazele concrete ale unei federaţii europene indispensabile pentru menţinerea păcii”. Există două momente care marchează Ziua Europei, anume data de 5 mai, dedicată constituirii Consiliului European în anul 1949, şi data de 9 mai dedicata Uniunii Europene, cunoscută şi ca Ziua Schuman.
Al Doilea Război Mondial a lăsat Europa distrusă din punct de vedere material. În acest context s-a conturat o politică internaţională care trebuia să fie capabilă să oprească o posibilă “a treia conflagraţie mondială” şi să consolideze Europa din punct de vedere economic. În acest scop au fost puse bazele unor organizaţii internaţionale cu caracter politic, militar şi economic. Declaraţia oficială a fost făcută de către ministrul francez de externe Robert Schuman la 9 mai 1950 prin care propunea punerea sub o autoritate comună unică a întregii producţii de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania. Schuman a precizat că proiectul reprezenta primul pas în realizarea unei Europe unite, având ca scop principal reconcilierea franco-germană. Planul cuprins în declaraţie a ajuns la forma finală abia după ce a parcurs nouă etape, printre care se numără reunirea industriilor carboniferă şi siderurgică,  organizarea Europei „pe baze federale“, ultima variantă menţionând că unirea celor două industrii ar fi „primul pas al unei federaţii europene”. În forma sa finală, declaraţia propunea ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise din care puteau face parte şi alte state europene. Se considera că utilizarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel putea asigura stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică pentru toate ţările implicate. Conform declaraţiei, s-a considerat că solidaritatea în domeniul industriilor siderurgică şi carboniferă garantează faptul că un război între Franţa şi Germania devenea imposibil. În plus, desemnarea unei Autorităţi comune “poate să ducă” la unificare economică pentru toate ţările membre, contribuind la creşterea nivelului de trai, promovând pacea şi realizând una dintre misiunile de bază: dezvoltarea continentului african. Declaraţia a fost semnată de Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Au urmat nouă luni de negocieri care au dus la adoptarea Tratatului prin care era stabilită comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), la 18 aprilie 1951.
 

*

Oamenii trebuie pregătiţi să-şi însuşească noţiuni, determinaţi să aibă atitudini şi comportamente… La capătul progreselor segmenţiale pe care le înregistrez de 21 de ani (vârsta actualei emisiuni Repere în istorie (fosta Columnă) – difuzată în fiecare zi de marţi, după ora 20:03 / Radio Iaşi Clasic), cu intenţia de a nu transforma Fila de calendar (www.radioiasi.ro/primapagină) sau Fonoteca de Aur (sâmbătă şi duminică, după 17:03 / Radio Iaşi Clasic) într-o lecţie de istorie, mărturisesc mecanismul prin care mergeam pe anumite înregistrări – legate de mai 1877...
           

MP3: N.Tomescu despre independenţa României

Şi marţi, 10 mai 2011, Martor +Polemici cordiale(între 16:15-17:00) este „combinaţia” realizată prin intermediul colaboratorilor-reprezentanţi ai societăţii civile, pe format de talk-show politic, social, economic, cultural, istorico-naţional şi de integrare europeană. Personajele sunt autentice…Fără îndoială, se poate reproşa că filosofia realizatorilor nu consolează pe nimeni – pentru că spune adevărul; ei nu merg în pas cadenţat...

*
 

Dezbaterea nu vizează întotdeauna obţinerea consensului/acordului. Astfel, ea se opune discuţiei (dialog în care interlocutorii caută cu bună credinţă şi fără parti pris cea mai bună soluţie a unei probleme controversate, iar fiecare parte este gata să-şi modifice părerea dacă i se aduc argumente relevante). Dar dezbaterea este diferită de ceartă, în sensul că obiectivul real al părţilor aflate în interacţiune este de a impresiona o a treia parte, judecător sau auditoriu, care se va pronunţa asupra valorii argumnetelor utilizate. Tot spre deosebire de ceartă, dezbaterea este condusă de reguli stabilite, în general, la început. Am stabilit regulile; limitările ţin de “cursa contracronometru”… Reamintesc întrebările (Dumneavoastră puteţi spori câmpul acestora): Cât de potrivită vi se pare „formula dinastică” în „noua arhitectură europeană”? Ce ştiţi despre instituţia monarhică? Dacă unii au amintiri din vremurile monarhiei, comunismului, democraţiei post-revoluţionare, pot face analogii, comparaţii, pot accentua diferenţele... Nu i s-ar face o nedreptate trecutului însuşi, dacă am ignora ziua monarhiei (dinastiei)? În aşteptarea zilei de 10 mai, pledez pentru o dezbatere rezonabilă, inteligentă şi inteligibilă...
Trebuie doar să apelaţi
·        0232/258900 şi 0232/260900; SMS la 0726-115300 şi 0754-053883 / AM
·        0232-255900, 0232-259900; SMS-uri la 0726-115300 şi 0754-053883; ID-ul de messanger: radioiasionline / FM
sau să navigaţi pe
·        www.radioiasi.ro

Pluralismul nu este suficient; în absenţa idealului democratic, el conduce la conflicte (de natură diferită). Idealul democratic nu este suficient; în absenţa procesului critic, el conduce la demagogie. Se poate spune că „fiecare popor are democraţia pe care o merită”, aceasta în două sensuri: pe care şi-o doreşte; pe care este capabil să şi-o facă.

Începînd cu luna mai a anului 1990, l-am întâlnit pe mai multe ori pe domnul Neagu Djuvara. L-am ascultat la Radio Iaşi – prin recunoaşterea datelor propriei sale experienţe, regăsindu-i spiritul fascinant şi în lecţiile televizate de istorie… Marţi, 10 mai 2011, altă secvenţă cu acelaşi Neagu Djuvara, omul care a crezut şi crede în democraţie! În justiţie, opusul celor petrecute la 30 decembrie 1947... La 13 mai 1994, într-un interviu pe care mi-l acorda, Alexandru Paleologu a mers mult mai departe decât Neagu Djuvara... În iulie (şi apoi în octombrie 1990), Regele Mihai îl primea (la reşedinţa sa elveţiană) pe scriitorul Mircea Ciobanu. Răspunsurile Suveranului, combinate cu preţioase documente din arhiva personală, au configurat lucrări de referinţă. A doua – intitulată Regele Mihai şi exilul românesc – o dimensiune prea puţin cunoscută a istoriei noastre postbelice, dar care s-a conturat la lansarea de carte (27 aprilie 1994)... Nu mai învălui biografia evenimentului trecut (aşa cum s-a petrecut Mircea Ciobanu – Dumnezeu să-l odihneasă) dar trebuie să amintesc de dominanta pasiunii şi rigorii (înregistrare-document, cu Mircea Ciobanu)...       

În general, competenţa se referă la capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unei probleme – pe baza cunoaşterii adânci a acesteia. În ultimă instanţă, competenţa se exprimă prin profesionalism, proces în care normele morale şi abilităţile de acţiune se îmbină foarte strâns.

Tocmai fiindcă reconstituirea trecutului trece prin atâtea filtre deformante, de la structurile permanente sau fluide ale imaginarului la jocul ideologiilor sau la imperativele momentului politic, Nicolae Tomescu extinde dezbaterea dincolo de spaţiul Repere(lor) în istorie; o provocare pentru cei care vor fi pe recepţie marţi – 10 mai, vor răspunde... epistolar sau pe http://www.radioiasi.ro/: Ce ştiţi despre instituţia monarhică? Dacă unii au amintiri din vremurile monarhiei, comunismului, democraţiei post-revoluţionare, pot face analogii, comparaţii, pot accentua diferenţele. De ce credeţi că nu s-a organizat referendum pentru determinarea formei de guvernământ? Nu i s-ar face o nedreptate trecutului însuşi, dacă nu am înţelege (pe deplin) 10 mai 1866, 10 mai 1877 – ziua monarhiei? Pledăm pentru o dezbatere rezonabilă, inteligentă şi inteligibilă. Ce este, este, dar şi ce a fost, ce cred unii că ar trebui să fie; identificarea nu începe şi nu se termină prin anularea celuilalt, care are o altă opţiune. Într-o emisiune în care publicul învaţă (deopotrivă cu noi) altă manieră de a aborda marile chestiuni, care sunt virtuţile republicanismului, care sunt virtuţile monarhiei constituţionale? Care sunt punctele slabe?

Am înţeles că regele este persoana care adună o ţară. Arend Lijpart a formulat şi mai bine: „un şef de stat, simbolul apolitic şi imparţial al unităţii”. Poate reuşi acest lucru un preşedinte? 


 

Nicolae Tomescu, Radio Iasi

„Zece strategii de Manipulare”

„Zece strategii de Manipulare”

Cunoscutul politolog, filozof şi lingvist nord-american Noam Chomsky (profesor emerit la MIT), a stabilit lista celor ”Zece strategii de Manipulare” prin mediile (de informare în masă).
Din perspectiva lui Chomsky, „libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor susţinută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreţine cu adevărul faptelor în sine.”* Vezi, în contrapartidă, editorialul scris de Nicolae Tomescu – Dincolo de “efemerul absolut?”*
Chomsky evocă diferitele tehnici de manipulare şi, în primul rând,strategia diversiunii.

1. Strategia diversiunii

• consistă în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotărâte de elitele politice şi economice, printr-un “potop” (continuu) de distracţii şi de informaţii neînsemnate. Chomsky analizează diferitele tehnici de spălare a creierului...

„A distrage în permanenţă atenţia publicului, departe de adevăratele probleme sociale, atenţie captivată de subiecte fără importanţă autentică. A ţine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără niciun timp pentru gândire(...)”, scrie Chomsky.

2. A cauza probleme; apoi, a oferi soluţii
Metoda se mai numeşte „problemă – reacţie – soluţie”. La început, se creează problema sau „situaţia”, prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile, dinainte stabilite, pentru a fi acceptate. Spre exemplu: dezvoltarea intenţionată a violenţei urbane (...), pentru ca publicul să ceară legi represive, în detrimentrul libertăţii.

3. Strategia „în degradé”
În scopul nemărturisit, acela ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată, în mod progresiv, în “degradé” (ca descreştere treptată a intensităţii), pe o durată de zece ani. În acest fel, au fost impuse condiţii sociale şi economice absolut noi / au fost impuse, din 1980 până în 1990. Şomaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluţie – dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acţiunii cu date diferite
Altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca “dureroasă, dar necesară’’, obţinându-se acordul publicului în prezent, pentru aplicarea măsurii în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, deoarece efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a spera că “mâine, totul va merge mai bine” şi că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, respectiva manieră lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul “oportun”.
Exemplul relativ recent invocat de Noam Chomsky: trecerea la Euro, pierderea suveranităţii monetare şi economice, consecinţe acceptate de ţările europene între 1992-1995 / măsuri aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii
Cea mai mare parte a publicitaţilor destinate marelui public folosesc un “ton”, discursuri, argumente, personaje, absolut copilăreşti, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic sau având handicap mental. De ce oare? ”Dacă ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsită de simţ critic ca al unui copil de 12 ani”, analizează Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire
Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţională, simţul critic al oamenilor. În plus, folosirea emoţiilor deschide accesul la subconştient, pentru implantarea anumitor idei, dorinţe, spaime, pulsiuni, comportamente.

7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi “prostie”
A face în aşa fel încât poporul să nu înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlarea şi “înrobirea” lui. Calitatea educaţiei oferite “claselor inferioare” trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia neştiinţei, care separă clasele de jos de cele “superioare” să fie şi să rămână de neînţeles pentru cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate.
A încuraja publicul să creadă că e “bine” să fii prost, vulgar şi incult. A-l îndopa cu seriale americane şi emisiuni de tele-realitate (gen “Big brother”).

9. A înlocui revolta cu învinovăţirea
A face omul să creadă că numai el este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente sau a capacităţilor şi eforturilor necorespunzătoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se subestimează, se învinovăţeste, ceea ce creează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu există revoluţie.
Avram Noam Chomsky subliniază (cât se poate de discutabil, din punctul meu de vedere): „A înlocui revolta cu învinovăţirea. A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente sau a capacităţilor şi eforturilor necorespunzătoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva Sistemului, individul se subestimează şi se învinovăţeşte, ceea ce creează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune.

10. A cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi.
În ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi acelea deţinute/olosite de elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, Sistemul* Vezi editorialul scris de Nicolae Tomescu* a ajuns la cunoaşterea avansată, din punct de vedere fizic şi psihic, a făpturii omeneşti. Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decat el însuşi. Aceasta înseamnă că, în majoritatea cazurilor,Sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decat ei înşişi...
 

Nicolae Tomescu, Redactor Şef Radio Iaşi

După moartea lui Ossama Bin Laden... (2) de Nicolae Tomescu

După moartea lui Ossama Bin Laden...
Islam: Speranţă, echilibru, radicalism latent, terorism...

(continuarea analizei din 2 mai 2011)

Proces intentat logicii şi moralei
„Un insurgent este considerat terorist dacă Occidentul nu-l agreează; dacă este agreat atunci este considerat insurgent, îl numesc revoluţionar dacă ne răstoarnă de la putere, dar dacă nu-l agreează îl numesc terorist” (Dr. Turabi). În mai 1996, lui Bin Laden i s-a cerut să plece din Sudan. Întors în Afghanistan, el şi-a văzut de drumul grupărilor teroriste. Deja, filiera egipteană se făcuse vinovată de uciderea a 85 de turişti. Muhammad Awali era prezent25. La Casa Albă, preşedintele şi consilierii s-au întâlnit în secret pentru a elabora un plan de răpire a lui Bin Laden din Afganistan, cu ajutorul forţelor speciale. Ulterior, planul a fost abandonat. Prea multe victime nevinovate? Soldaţii, sprijinul logistic intern şi extern deveniseră atât de greu de obţinut? Puteau americanii să-l caute pe Bin Laden dacă ar mai fi avut loc atacuri de genul acelora din Africa de Est? Dacă teoria americană este adevărată, atunci pare de neconceput; iar dacă este de conceput pare falsă. Iată ce declara, cu mintea unui adult, Emirul Abdur Turabi, lider al populaţiei musulmane din Kashmir: „După războiul din Golf, mă aflam în America. Eram la o întâlnire cu mai mulţi oameni politici, între care şi domnul Dole. L-am întrebat: «De ce nu se preocupă de lămurirea acestei probleme?» El a zâmbit şi mi-a spus: «Aveţi petrol în Kashmir? Dacă nu există petrol de ce ne-am duce noi acolo?» Diferenţă uriaşă între vocabularul folosit de Occident şi modul în care acesta înţelegea să-şi protejeze interesele materiale... Pentru a răsuci, şi mai adânc, cuţitul în rană: Mişcarea talibanilor a câştigat sprijinul S.U.A. şi al Pakistanului desfiinţând taberele de pregătire de la Darava, din provinciile Host şi Kunar, în care se antrenau locuitori ai Kashmirului şi alte grupuri din toate colţurile lumii islamice. Ei au desfiinţat taberele şi au cerut luptătorilor să părăsească zona. Taberele de pregătire care ar fi sprijinit jihadul trebuiau distruse26...

Nicolae Tomescu

La 7 august 1998, ambasadele americane din Kenia şi Tanzania au fost aruncate în aer. Frontul Internaţional nu le-a revendicat niciodată, dar, la o zi după explozii, până atunci necunoscuta Armată islamică şi-a asumat atentatele27.
Urmărea Osama Ben Laden, pe termen lung, crearea unui conflict al civilizaţiilor? În lumea islamică exista (există) o divizare majoră între cei care se pronunţau pentru el şi cei neutri sau în favoarea S.U.A. Aripa iordaniană a Fraţilor Musulmani este, practic, nucleul mişcării Hamas28. Fraţii Musulmani nu consideră jihadul un act terorist; această îngăduire este necesară pentru „recucerirea ţinuturilor musulamne ocupate”. Ei nu sunt faimoşi precum „războinicii sfinţi”; jihadul este mai curând cunoscut sub numele de marele jihad, dedicat eforturilor făcute pentru binele sufletului şi al societăţii Violenţa poate fi folosită, dar numai în Israel. De fapt, se pregăteşte un conflict generalizat cu Vestul... Jihadul nu a fost pornit de Fraţii Musulmani din lumea islamică, ci de echivalentul lor asiatic. Jamaat Islamya vede Islamul drept o alternativă pentru occidentalizare. „Islamul este anti-corupţie, vrea să pună capăt corupţiei din toate domeniile, din toate ramurile de activitate, din orice moment, din orice loc.” Întemeiată acum aproape 8 decenii, mişcarea îi inspiră şi astăzi pe tinerii radicali împotriva dominaţiei liberalismului de tip occidental. Soluţia: un guvern care să corespundă legilor şi eticii islamice. „Bhuto dorea un islam liberal care să conţină câteva acte religioase, dar Islamul este un cod de viaţă complet cu sistem juridic, economic şi educaţional propriu.” În 1989, Ben Laden anunţa lumii constituirea Frontului Internaţional de Luptă împotriva Evreilor şi Cruciaţilor, alianţă creată pentru uciderea americanilor şi atacarea intereselor americane din întreaga lume. Al-Qaida, grupul iniţial al lui Ben Laden, fundat în Afganistan la începutul anilor ’90 din secolul trecut, este una dintre cele două grupări principale ale Frontului Internaţional. Jihadul Egiptean Jih.eg sau războiul Sfânt, este cel de-al doilea partener principal al Frontului; liderul său, Ayman al Zawahiri, principalul locotenent al lui Ben Laden. Învinuit de asasinarea preşedintelui Anwar el Sadat, în 1981, şi de organizarea altor atentate îndreptate împotriva altor conducători egipteni, decizia lui Al Zawahiri de a se alătura Frontului a produs o ruptură în Jihad: o serie de militanţi egipteni au ezitat să se angajeze în lupta anti-americană. Declaraţia de creare a Frontului Internaţional a fost semnată şi de Mir Hamza, conducătorul Societăţii pakistaneze Ulemas, grup puţin cunoscut, al cărui nume se traduce prin „Societatea învăţaţilor religioşi”. Observatori pakistanezi consideră că reprezintă sau un alt nume pentru Jamiat Ulema e Islami, adică Organizaţia clericilor islamici sau pentru Jamiat Ulema e Pakistan, care înseamnă Organizaţia clericilor pakistanezi. Jamiat Ulema e Islam constituie un grup de forţă care a sprijinit puternic mişcarea talibanilor din Afganistan şi se opune cu vehemenţă Americii. Mişcarea condusă de Fadl Al-Rahman, numită la început Harkat-ul Ansar, declarată în S.U.A. drept organizaţie teroristă, se numeşte în prezent Harkat-ul Mujahedeen. Gruparea luptă în Kashmir-ul indian pentru unirea cu Pakistanul. Membrii săi au luptat însă şi în Afganistan, împotriva Alianţei Nordului (antitalibane). Despre Jihadul din Bangladesh, condus – conform declaraţiei de constituire a Frontului Internaţional29 – de Abdel Salam Mohamed, secţia anti-teroristă a poliţiei din Dhaka nu avea cunoştinţă; totuşi, un grup mic, care se numeşte Harkatul Jihad, condus de Mufti Hanna, pare a se afla la originea mai multor atacuri cu bombă petrecute în Bangladesh (anii 2000 şi 2001). Hannan, care acţionase nestingherit, pare să aibă legături cu talibanii.

Precum în cazul lui Frankenstein, Sta­tele Unite şi-au văzut pro­pria creaţie – Osama bin Laden – ­întorcându-se împotriva lor cu o violenţă demenţială. Şi s-au grăbit să-l combată, sprijinindu-se pe două ţări – ­Arabia Saudită şi Pakistan ­care, de trei decenii, contribuie cel mai mult la răspândirea în lume a reţelelor islamiste radicale, dacă este nevoie cu ajutorul metodelor teroriste. Încă de atunci, s-a vorbit despre „Binele care luptă împotriva Răului”. Dar, potrivit părerii Washingtonului, a-i sprijini pe terorişti nu reprezenta ceva neapărat imoral. Prin intermediul CIA, Statele Unite au pus la cale atentate în locuri publice, deturnări de avioane, sabotaje şi asasinate30. Începând din 1991, Statele Unite s-au instalat în poziţia de superputere unică31 şi au marginalizat, practic, Naţiunile Unite. Au promis că vor instaura „o nouă ordine internaţională” mai dreaptă. În numele căreia au dus războiul împotriva Irakului. În schimb, au păstrat – mult timp – o poziţie de parţiali­tate în favoarea Israelului, în detrimentul drepturilor palestinienilor. În pofida protestelor interna­ţionale, au menţinut un embargo im­placabil împotriva Irakului, care nu afectase regimul, ci a ucis mii de ne­vinovaţi32. Toate acestea au în­furiat lumea arabo-musul­mană şi au facilitat naşterea unui rădăcini din care în­floreşte islamismul radical antiamerican. Vechii combatanţi ai războiului rece, oamenii din anturajul preşedintelui George W. Bush nu au fost, în mod sigur, nemulţumiţi de turnura pe care au căpătat-o eveni­mentele. Poate considerau că este vorba de o întâmplare fericită. Căci, în mod miraculos, atentatele de la 11 septembrie 2001 le-au redat un element strategic major, de care prăbuşirea Uniunii Sovietice i-a privat timp de zece ani: un adversar. În sfârşit. Sub numele de „tero­rism”, adversarul este de acum înainte islamismul radical. Şi, din „momentul de graţie”, risca să producă tot felul de derapaje de temut. Inclusiv o viziune modernă a macarthysmului, care îşi va lua ca ţintă adversarii mondializării. „Aţi iubit anti­comunismul? Veţi adora antiislamismul!”

Islamul, înmulţit cu X
Din ignoranţă sau din cauza ideologiei, suntem tentaţi să vedem în Islam singurul şi acelaşi fenomen proteiform, asupra căruia unii suprapun temenul „internaţional”.Viziunea obturează înţelegerea mizei şi a conflictelor interne din politica Islamului. Dacă aceasta din urmă este adevărată, cum putem explica conflictele civile între facţiunile afghane care au durat mai bine de un deceniu? Cum explicăm că Arabia Saudită – cel mai fidel aliat al S.U.A. în lumea arabă, susţine peste tot numeroase grupări care proslăvesc Sharia (legea islamică)? Cert este faptul că politicile islamiste gravitează în jurul unei concepţii comune: mai mult decât o „credinţă”, un mod de viaţă şi de gândire care satisface toate necesităţile sociale, politice şi culturale ale individului. Considerabil minoritară în Umma (naţiunea musulmană), lumea arabă rămâne matricea tuturor ideologiilor politice islamice. În epoca modernă, politica Islamului a reapărut, mai întâi de toate, în Iran – ţară cu o largă majoritate şiită. Dar marile mişcări islamiste actuale, din Maroc în Indonezia, sunt de esenţă suunită (mai mult de 80% din toată populaţia musulmană).
*
Organizaţii şiite: cea mai mare parte sunt regrupări de apărare în minoritatea şiită (Pakistan, Afghanistan). Iranul Khomeinist (1979) a renunţat rapid la ideea de a-şi exporta revoluţia. Israel, Arabia Saudită şi Egiptul au acuzat de cele mai multe ori Teheranul că menţine aceste grupări în ţările respective, dar fără a prezenta şi dovezile necesare. Libanul se dovedeşte a fi singura ţară (în afară de Iran) unde subzistă şiismul politic, cu mişcarea Amal şi îndeosebi Hezbollah – în acelaşi timp, partid politic naţional având şi o miliţie înarmată împotriva Israelului.
*
Mişcări suunite: Wahhabism-ul a fost adoptat ca doctrină de familia Saud, care, prin graţia britanicilor, domneşte din 1932 în Arabia şi asupra locurilor Sfinte, sursă supremă de legitimitate. Regatul este primul finanţator în lumea moscheelor, şcolilor coranice, organizaţiior politice musulmane, depunând 10 miliarde USD pe an pentru propagarea Islamului. Arabia Saudită vrea să controleze mişcările islamice şi să păstreze hegemonia asupra oraşelor Mecca şi Medina. Washington-ul a favorizat această politică. De peste 30 de ani, „mâna Washington-ului” a ieşit la lumină printr-o multitudine de mişcări: Frontul Islamic al Salvării din Algeria – pe care Riad-ul l-a susţinut, având la origini bunăvoinţa statului algerian; combatanţii „arabi” de origine bosniacă sau din Kososvo au avut, totodată, girul american. Saudiţii finanţau, în mod generos, mujahedinii afghani, apoi talibanii sau pakistanezii din Harakat ul-Muhajedin al Kashmir-ului. Ei şi-au extins influenţa în fostele republici sovietice din Asia Centrală şi Caucaz. Riad-ul este bănuit de fi finanţat uneltitorii pogromurilor anticreştine din Nigeria şi Indonezia sau violenţa suuniţilor pakistanezi contra şiiţilor. Amploarea imposibil de verificat a acestor supoziţii permite toate interpretările. Astfel, Moscova a denunţat prezenţa a „400 de wahhabiţi” în Cecenia. Din 11 septembrie 2001, aceştia au devenit partizanii lui Osama Bin Laden.
Revenim la Fraţii musulmani, organizaţia creată în Egipt de Hassan El Bana, în 1928; „confreria” este cea mai veche formaţiune islamistă de tip modern. Fondatorul său a fost susţinut de un spirit anticolonial virulent, amestecat cu o opoziţie hotărâtă naţionalismului. „Noi vrem un individ musulman – scria El Bana – apoi o familie musulmană, apoi un popor, apoi un guvern şi, în sfârşit, o naţiune musulmană”. Mişcarea a dorit să acceadă la putere prin educarea poporului. Mai mult sau mai puţin influente în lumea arabă, opoziţia Fraţilor Musulmani faţă de comunism şi variantele panarabismului le-a permis de fi „instrumentaţi” în mod repetat de regimurile arabe. Reprimaţi din teamă – El Assad a masacrat între 10.000 şi 20.000 în 1982, au fost câteodată „utilizaţi” în interesul unei puteri: fostul preşedinte egiptean Mubarak a permis intrarea a 17 „fraţi” în Parlament (noiembrie 2000). Şi monarhia de la Amman, în funcţie de circumstanţe, a strâns sau a lăsat frâiele. Un partid de acest tip, puternic, există în Pakistan – Jamiat-I-islami. Fraţii musulmani întreţin relaţii desul de slabe de la o ţară la alta.
*
Grupările apocalitice, înainte de a avea activităţi socio-culturale legale sau clandestine, proclamă războiul sfânt. Embrionare sau deja constituite sunt, în Egipt, Djihad-ul islamic şi Gamaa islamiya – autor al atentatelor comise în 1993 la WTC din New York şi, fără îndoială, la Luxor, în 1997. În Palestina, Djihad şi Hamas îşi concentrează actele de teroare împotriva Israelului şi ocupaţiei teritoriilor. Aceste grupări s-au ivit prin sciziunea Fraţilor musulmani. Mişcările suunite de acest tip din Pakistan sunt Jammat ulema-I-islami („naşul talibanilor”) şi, încă, Lashkar-I-Taiba.
Care este natura terorismului islamic, după 11 septembrie 2001? Care sunt legăturile cu Islamul sau cu ...„islamele”? Există „ortodoxism” în această religie sau o multitudine de curente? „Coaliţie antiteroristă mondială”, „război al civilizaţiilor”, „nou fascism”, „oglindă inversată a mondializării”, „eveniment fondator” al secolului XXI... Când formulările dispun de un repertoriu atât de variat, devine util să ne întrebăm: care sunt elementele fundamentale? Despre ce se vorbeşte? Despre originea atentatelor, reacţia militară americană, Islam, Islam politic, islamism terorist... Terorismul şi manifestarea sa elucubrantă în inima „imperiului” american a ocupat primul plan. Oameni politici, servicii de informaţii, mass-media încearcă şi astăzi să înţeleagă natura şi amploarea reţelei AlQaida. Ce însemană Frontul Internaţional Islamic, orientat împotriva evreilor şi creştinilor? Cercetătorii din apropierea cabinetelor diplomatice pun întrebări despre dimensiunea apocaliptică a islamismului terorist care „determină musulmanii să se schimbe odată cu prăbuşirea coloanelor templului”. Este reală ameninţarea pe care „noul sectarism” (având caracter milenar) o aduce tocmai prin extraordinara capacitate de a mobiliza mulţimile? Sau reprezintă doar o manifestare extremă a terorismului clasic, capabil de acţiuni nebuneşti, deoarece a grupat o minoritate incapabilă să pericliteze ordinea mondială? Care sunt legăturile, contradicţiile între Islam – ca sentiment, Islamul contemporan ca religie, Islamul politic şi cel apocaliptic? Violenţa este consubstanţială Islamului? A pune astfel întrebarea pare şocant; ca şi cum violenţa ar fi început odată cu Islamismul33. Mohammad Mitrun, autor al unei lucrări de referinţă asupra „umanismului arab”, explică rădăcinile acestei situaţii ca ofrandă a Islamului politic din ultimul sfert al secolului XX. Islamismul desemnează o noţiune recentă, apărută în limbajul cercetătorilor, al jurnaliştilor şi apoi în limbajul cotidian, după 1979. Proclamarea Republicii Islamice la Teheran s-a produs la 1 aprilie, fără nici o farsă. Totuşi, ca şiismul să fi reprezentat vârful de lance al luptei victorioase a Islamului politic sună paradoxal, pentru că – exceptând Iranul, s-a dovedit minoritar în lumea musulmană. Nu spun că unele mişcări politice nu ar putea revendica instaurarea legii islamice34 sau să o folosească precum monarhiile Golfului de mai bine de jumătate de secol. Dar utilizarea termenilor Islamism, integrism, fundamentalism, adesea ireversibile35 se va lărgi după revoluţia iraniană.
*
Pe de altă parte, războaiele interne afgane au demonstrat că „internaţionala islamistă” era o ficţiune. Avem tot atâtea „islame” câte „creştinisme” şi „iudaisme”. Un evreu se consideră iudaic fiind ateu, după cum un ber necredincios se poate considera, socialmente vorbind, musulman. Nu avem dreptul să separăm Islamul politic de contextul istoric şi geopolitic, de practicile sociale pe care le conţine. Ce au în comun Ben Laden şi Ges Dur – şeful Partidului Islamist, fost preşedinte al Indoneziei, prima ţară musulmană din lume şi membră a consiliului fondator al organizaţiei lui Shimon Perez? Ce au în comun GIA şi „islamele” africane, şiismul iranian fanatic şi non-fanatica, dar reacţionara monarhie saudită? Islamul s-a divizat între suunism şi şiism, apoi s-a extins înspre est, spre sud36... Toate aceste „islame” au cu Profetul, Coranul şi Locurile Sfinte o relaţie specială, în acelaşi timp comună şi diferită. Diferenţele îndeamnă la înţelegerea unor realităţi complexe. Doar ele împiedică astăzi musulmanii să nu dispere în faţa „ciocnirii civilizaţiilor”.

Terra et... terror
Modelul ideal este reprezentat de o balanţă. Un grup minoritar, indiferent de caracter (nu reprezintă altceva decât manifestarea neomogenităţii), îşi caută obligatoriu un echilibru care să-i permită viaţa în raport cu restul lumii. Dar cum se poate echilibra un taler greu cu unul uşor? Mecanica posedă răspunsul izbăvitor: lungind „braţul forţei”, jumătatea cumpenei de care atârnă talerul cel uşor. Iar aceasta înseamnă, în societatea umană, radicalism. Astfel, dacă restul lumii îşi permite în faţa unei probleme date o atitudine moderată, grupul minoritar este obligat la o atitudine cu atât mai radicală cu cât devine mai nesemnificativ. Radicalismului îi urmează, firesc, atunci când nu dobândeşte echilibrarea (problema persistând), fanatismul. Parcurgerea drumului, care până mai ieri nu înseamna decât atitudine, atinge concreteţea maximă: pacea, materializarea echilibrului, degenerează în război. Intervenţia radicalismului devine gherilă, iar pasul următor, aproape imperceptibil, materializează fanatismul în terorism. Liniştea, echilibrul, conţin în sine radicalismul latent care nu aşteaptă decât o problemă pentru a deveni terorism.
Erupţiile unui fanatism extrem pot să pară (chiar sunt) arhaice, precum micronaţionalismele, separatismele, iredentismul constituit în teroare. Mondializarea schimburilor comerciale şi mediatice, enorma îngustare a lumii nu a distrus ancestrala agresivitate a societăţilor umane. Spunem mai curând, după cum susţinea Regis Debry37 că fiecare deschidere a lumii suscită, în reacţie, o dorinţă de înrădăcinare inversă. Fiecare omogenizare – o dorinţă contrară, de diferenţiere. Revoluţia raţională şi mondială a tehnicii, invazia mecanicii şi electronicii urmăresc o extindere, dar pot genera, deopotrivă, ocultism, secte, idolatrii. Conversia generală şi rapidă a democraţiei de piaţă, domnia unui economism truimfător răneşte dorinţa unei solidarităţi afective. Integrarea economică produce dezintegrare politică, solidarităţi locale şi asociative ce protestează faţă de abstractizarea dezumanizantă a unei pieţi planetare. Dezvoltarea înseamnă şi rupturi, despărţiri, se soldează adesea cu efecte devastatoare pentru individ. Globalizarea i se prezintă atunci subiectului ca o persoană fizică, rece şi distantă. Individalitatea este ameninţată, soluţia subiectului este atacul-fugă, retragerea ofensată, căutarea unor soluţii care să-i ofere solidaritate. Crizele împing oamenii spre tot felul de particularisme: secte, integrisme, rasism, naţionalism fanatic, terorism... – Ismele, crede individul respins, îi oferă identitate, încredere, ideal de sine. Iată de ce atrag, de ce găsesc atât de mulţi adepţi...
Nu trebuie uitat faptul că terorismul de astăzi procură avantaje pentru un grup mai mare decât cei implicaţi direct în acţiune. Paradoxal, viaţa are nevoie şi de dezechilibru; acesta o obligă la acţiune pentru căutarea unui nou echilibru, un moment de respiro, dar care trebuie depăşit – odată instalat, devenit perpetuu, el nu înseamnă altceva decât moarte. Viaţa are drept condiţie esenţială acţiunea. Şi, prin urmare, dezechilibrul se insinuează pe multiple căi. Una este căutarea cu orice preţ a hegemoniei. Hegemonia presupune şi o reacţie de apărare sau de anihilare a ei. Se cere aneantizarea dezechilibrului creat, înainte de a se instala un altul. Diplomaţie, război… De ce atunci şi terorism? Pentru că dezechilibrul se află la nivelul tehnologic şi economic, tot în favoarea hegemonului. Dintr-o asemenea perspectivă, combaterea terorismului înseamnă şi pretext: ultimul se materializează într-un soi de vânătoare; dar poate vânătorul să extermine vânatul? America nu este atât de infantilă încât să combată doar efectele, nicidecum cauzele. Dimpotrivă, pare dispusă să poarte astfel de războaie în consonanţă cu alte raţiuni – afaceri: precum în războiul din Golf, se vor vinde arme, muniţie, echipament, subzistenţă…

Din momentul apariţiei bogăţiei, polarizarea unor resurse, a apărut şi tendinţa entropică de erodare a acestei polarizări. Tot o polarizare stă la originea terorismului. Pentru ca terorismul să devină inoperant, trebuie eliminate dezechilibrele, dar care bogat sau stăpân acceptă o diminuare, condiţia echilibrării, câtă vreme nu există energie ex nihilo? A captura sau a ucide un lider nu schimbă câtuşi de puţin situaţia. Terorismul e la îndemâna şi iniţiativa oricui. Nu e nevoie deci de un cap şi nici de o ţară teroristă. Totul e să existe o problemă şi să lipsească mijloacele convenţionale de a o rezolva...



Nicolae Tomescu, Radio Iasi

După moartea lui Ossama Bin Laden... (1) de Nicolae Tomescu

După moartea lui Ossama Bin Laden...
Islam: Speranţă, echilibru, radicalism latent, terorism...

La început a fost... Iranul
1979. Lupta pentru eliberarea islamică l-a alungat de la putere pe Şhahinşah, distrugând cel mai puternic regim din Orientul Mijlociu1. Căderea şhahinşah-ului, expulzarea americanilor, ocuparea ambasadei S.U.A. (1979) şi sechestrarea a peste 50 diplomaţi americani au fost considerate de occidentali evenimentele catastrofale, semnalul de alarmă în privinţa “invaziei” musulmanilor. Clerul a avut, prin tradiţie, un rol funda­mental în evoluţia societăţii iraniene, în cadrul căreia şiiţii2 reprezintă 99% din populaţie. „Puternic politizat, clerul şiit iranian este (spre deosebire de religioşii sunniţi) puternic struc­turat, constituind o adevărată piramidă socio-­religioasă ierarhizată”3. În frunte se află ayatollahii, repre­zentaţi în rândurile populaţiei de mollahi. Puterea ayatollahilor, diminuată într-o oare­care măsură de şah, se manifestă atât în plan social, cât şi economic. Credincioşii şiiţi tre­buie să le verse acestora o modestă contri­buţie, banii fiind livraţi prin intermediul mollahilor4. Influenţa ayatollahilor se măsoară, de altfel, după mărimea sumei colectate şi numărul mollahilor pe care îi controlează. Chiar înainte de 1979, cei mai importanţi aya­tollahi dispuneau de bugete impresionante, din care finanţează acum opere de binefacere, spitale, orfelinate, dar şi instituţii de propa­gandă şi centre de studii religioase care au servit, în toată perioada ce a precedat anul 1979, la formarea tinerilor revoluţionari. Puterea economică a clerului se bazează, totodată, pe instituţii precum „Fundaţia dez­moşteniţilor”, creată de Khomeiny înainte de revoluţie şi care a recuperat toate bunurile Fundaţiei Pahlavi5. Având trei sectoare de activitate (agricul­tură, industrie şi minerit), instituţia furni­zează celor care deţin controlul mijloacele nece­sare îndeplinirii proiectelor lor politice. Ea este controlată astăzi de biroul actualului lider religios, Khamenei, la fel ca Fundaţia marti­rilor, creată de Khomeiny pentru a ajuta familiile militanţilor căzuţi în luptă. Fiecare din aceste două fundaţii dispune de un patri­moniu evaluat la circa două miliarde de dolari. Există apoi moscheile şi wagf-ul, respec­tiv bunurile religioase lăsate clerului prin dis­poziţie testamentară, ca donaţii sau cadouri, de marile familii de latifundiari, adesea fiind vorba de domenii foarte importante6. Moscheile, cadrul natural de activitate al mollahilor, sunt în acelaşi timp centre de colectare a contribuţiilor financiare, de mobi­lizare a populaţiei şi de supraveghere; misi­uni îndeplinite printr-o complexă reţea de instituţii religioase. „Multe dintre acestea i-au luat în custodie pe aşa-numiţii mostazafin”7, care sunt defavorizaţii din perioada şahului, cei ce au participat activ la mişcarea de înlăturare a celui pomenit şi care, de-a lungul anilor, au devenit „salariaţi” ai revo­luţiei, primind diverse subvenţii şi subsidii8. Pe de altă parte, funcţionează diverse organizaţii, comitete, asociaţii, fundaţii, consilii islamice în uzine, birouri, adminis­traţie, la oraşe şi sate. Create de peste un secol, ele au contribuit la triumful revoluţiei islamice şi la funcţionarea noii puteri – care nu este lipsită de conflicte interne, în diver­genţă aflându-se două principale şcoli de gândire: integriştii antietatişti (se opun intervenţiei statului în viaţa politică, econo­mică, dar mai ales religioasă) şi islamiştii etatişti. Ambii întruchipează confruntarea permanentă dintre stat şi revoluţie. „Clerul tradiţional”, scrie acelaşi autor, „sprijină ideea neintervenţiei statului şi in­sistă asupra necesităţii de a fi promovat li­beralismul economic. Liderul religios Kha­menei, împreună cu preşedintele Parla­mentului, face parte din rândurile clerului, ideile lor având un ecou favorabil în lumea cercurilor de afaceri (care îi sprijină). Au făcut-o şi în trecut, adică în perioada de început a revoluţiei, dar, sub presiunea elementelor radicale, au fost înlăturaţi de pe scena po­litică”. După o perioadă în care au fost adepţii statului, care însă i-a dezamăgit prin res­tricţiile economice, ei au fost astăzi recu­peraţi de curentul clerical tradiţional repre­zentat de Khamenei, constituind un ansamblu esenţial de reţele financiare utile isla­miştilor.

Nicolae Tomescu

„Avem acum şansa de a le oferi sovieticilor Vietnamul lor”
În perioada războiului rece a funcţionat o politică de culise. S.U.A. şi aliaţii lor din Orientul Mijlociu alocau (alocă) miliarde de dolari9 în vreme ce serviciile secrete pakistaneze au coordonat activităţile de teren. Începută precum o operaţiune clandestină, „aventura afgană” degenera în cel mai crunt paradox: mujahedinii afgani au fost iniţial aprovizionaţi numai cu arme sovietice. Inegală, parţială, fără scrupule, violentă, insolentă, contradictorie ne apare mărturia lui Charles Cogan, fost director CIA: „Am furnizat arme care, în mod logic, sunt furnizate numai în război.” Pentru prima oară în istorie, acţiunea jihadului era susţinută de forţe din afara lumii musulmane. În epoca modernă, cultura occidentală dominantă eticheta războiul din Afghanistan drept jihad. „A fost un război legitim, nu era ilegal să lupţi. Totul s-a petrecut în faţa camerelor de luat vederi. Astfel încât s-a transmis lumii un mesaj plin de semnificaţii. Redefinirea conceptului de jihad devenise o confruntare armată. Mii de mujahedini din foarte multe ţări s-au adunat în Pakistan – oraşul Pashavar, pentru a se alătura jihadului anti-sovietic Comunismul era un regim ateu, musulmaii trebuie să lupte împotriva lui.” Maximum la care putea ajunge concordia teoretică: stabilirea scopurilor, a lucrurilor dorite, respectiv tot ce este general şi nedeterminat. Îndată ce s-a pus problema stabilirii alegerii unui anume lucru în locul altuia, s-au născut şi înmulţit disensiunile... Musulmanii au devenit conştienţi de sine, de pericolul regimurilor non-islamice – fie ele din Orient sau din Occident. Unul dintre primii luptători mujahedini care au pătruns în Afganistan era fiul de 22 de ani al unui miliardar saudit10. Bin Laden a devenit unul dintre cei mai marcanţifinanţatori ai rebelilor afgani. Familia lui se îmbogăţise în urma afacerilor funciare iar el    şi-a folosit experienţa pentru a construi şosele, tuneluri şi spitale. Pentru unii, dobândise o aură aproape mitică; era  musulmanul care îşi ajuta fraţii; era multimilionar, descendentul uneia dintre cele mai bogate familii saudite Forţa rezidă în imagine… Războiul din Afganistan a reprezentat un moment crucial din viaţa lui Ben Laden. Ajutorul pentru acest nou jihad avea să vină dintr-o sursă neaşteptată. În 1986, S.U.A. au trimis arme rebelilor afghani...
Visul lui Brzezinski se împlinise. Ruşii îşi aveau „acum” Vietnamul lor. Cei care credeau că înfrângerea înseamnă începutul a ceva mult mai măreţ erau musulmanii dispuşi să ajungă în vârf, dar alegându-şi drumul propriu şi încercând să-i împiedice pe ceilalţi să ajungă înaintea lor.

„Milioane de oameni s-au sacrificat pentru ca Occidentul să distrugă U.R.S.S.”
Plecarea sovieticilor nu a fost o simplă retragere; ea anunţa o schimbare mult mai importantă11. Afganistanul zăcea în ruine; 2/3 din populaţie s-au refugiat în alte ţări. S.U.A. au comis o greşală gravă: ţara a fost lăsată în grija Pakistanului şi Arabiei Saudite, care trebuiau să reconstruiască totul, să restabilească ordinea şi pacea. Unii mujahedini au fost expulzaţi, arestaţi la graniţă, chiar executaţi atunci când deveneau o ameninţare. Nimeni nu anticipase consecinţele instruirii lor; mulţi dintre ei nu aveau vreo ambiţie profesională sau socială decât aceea de a deveni luptători temuţi, terorişti într-un anumit sens. Îndreptându-şi atenţia de la comunism la problemele din lumea islamică, mujahedinii fugiţi din ţară au găsit noi cauze pentru care să lupte. Deşi invocau principiile jihadului12, cererile lor de schimbare nu erau bine primite… Pe de altă parte, confruntările dintre statele islamice erau privite cu ostilitate de Washington, Londra, Paris. Mujahedinii deveniseră din eroi, terorişti. Soldaţi ai lui Allah, unii luptaseră în Bosnia, Kosovo, Cecenia, Kashmir, alţii au reuşit să ajungă în Palestina sau Yemen, precum şi în alte zone de conflict. Armele furnizate jihadului afghan nu au fost recuperate.. Clădirile ridicate, şcolile religioase şi taberele de antrenament pentru mujahedini s-au trasformat curând în şcoli de terorism. Bărbaţi din peste 40 de ţări urmau să vină în Afganistan, tabără mondială în care mujahedinii pregăteau un jihad fără graniţe. S-a născut un model pentru mulţi tineri care, trăind în regimuri opresive din state musulmane, încercau totul13. Din moment ce teoria avea mai degrabă funcţia de a justifica şi reglementa obiceiurile lor, consideraseră că singura modalitate de a înfăptui o schimbare reală era „lupta în război”. Insurgenţa armată poate aduce pacea în lume? Tăcere... Dar războiul poate continua... Pe când se pregăteau pentru războiul sfânt în Afghanistan, mujahedinii au perceput şi un alt tip de război: cel din Golf. El va reprezenta ocazia mult aşteptată de Osama Bin Laden. În trecut, Occidentul era acuzat că îl susţine pe Saddam Hussein14. Arabia Saudită a invocat ajutorul occidental când Saddam invadase Kuweitul. Pentru mujahedini, care asigurau paza morală şi militară a Islamului, aceasta a fost trădarea supremă: invazia pământului sfânt (locurile sacre ale Islamului). Situaţia a devenit explozivă tocmai după sfârşitul conflictului; trupele infidelilor nu plecaseră, astfel că Afganistanul s-a transformat în arena de antrenament a lui Bin Laden. Războiul din Golf i-a oferit un nou duşman15. Din anii ’90 ai secolului XX, lupta lui Bin Laden dorea progresul lumii musulmane numai în măsura în care acesta era reprezentat de propria persoană, acolo unde se termina gândirea terorismului islamic16.

Refugii
După venirea la putere a Frontului Naţional Islamic, o versiune radicală a Islamului, Bin Laden şi-a dus averea în Sudanul sărăcit17. Înconjurat cu prietenie de miniştrii guvernului sudanez, mai ales de liderul religios al ţării, Dr.Turabi18, Bin Laden, afacerist pragmatic, nu a urmărit neapărat promovarea idealurilor islamice, a demarării de noi programe pentru modernizarea societăţii. A cumpărat, în schimb, terenuri agricole pe care şi-a construit tabere de antrenament, după modelul afgan. Începuse să pună bazele propriei organizaţii şi să formeze o coaliţie a grupărilor teroriste islamice19. Milioanele lui Bin Laden au început să finanţeze acţiuni îndreptate împotriva unor guverne arabe şi, în mod direct, asupra S.U.A.

Filiera somaleză
În decembrie 1992, trupele americane au intrat în Somalia, altă ţară musulmană. Misiunea lor, încredinţată de ONU, era protejarea şi apărarea populaţiei subnutrite din zona controlată de dictatorii locali. Pentru Bin Laden era o invazia străină, un nou pretext. Taberele americane deveniseră extensia celor din Arabia Saudită, „singura” modalitate de ripostă fiind folosirea forţei. Până la urmă, acţiunile violente au impus valabilitatea teoretică a falselor principii: doborârea de către grupările somaleze a două elicoptere, 18 morţi; umilite, S.U.A. sunau retragerea, în urma protestelor de acasă. Pentru oficilaii americani, s-a conturat rolul jucat de Bin Laden – cel care opera din Sudanul vecin20.

Filiera americană
În 1993, s-a pus la cale uciderea altor mii de americani în alte atentate. Erau vizate puncte de interes civic, tuneluri şi poduri, 11 avioane americane trebuiau deturnate şi distruse21... Sprijin din afară, sub formă de fonduri sau pregătire logistică? Gruparea lui Bin Laden era principalul susţinător al operaţiunii? CIA înfiinţase o celulă operativă pentru a afla ce se mai pune la cale în tabăra din Sudan. După operaţiuni de supraveghere şi interceptare, americanii estimau că Bin Laden dispunea de 200 milioane de USD, majoritatea în lichidităţi. La 1 an după WTC, proporţiile acţiunii teroriste s-au dezvăluit – atunci când un alt membru al reţelei a fost prins în Filipine. Abdul Hakim Murad declarase servicilor secrete locale că incriminata grupare urma să arunce în aer 11 avioane americane22.

Noul conspiraţionism
Dacă vom „naviga” pe Internet (aşa cum ar fi trebuit să facem şi înainte de 11 septembrie 2001), căutând cuvântul compus „anti-americanism”, vom obţine mii de texte pe această temă. Este vorba, în cea mai mare parte, nu de analize, de felurite deconstrucţii ale anti-americanismului, ci de teoretizări ale aversiunii faţă de americani23. Explorarea surselor anti-americanismului, fie acestea politice, culturale, psihologice, sociale etc., se transformă în una din marile provocări la care analiştii se străduiesc să răspundă. Chiar dacă s-a scris foarte mult, profunzimea fenomenului nu este complet şi rafinat investigată. Mai important, nu există antidoturi eficiente pentru contracararea expansiunii. Să ne oprim asupra unui singur aspect: afinitatea ideologică dintre anti-americanism şi conspiraţionism. În trecut, imaginarul comploturilor universale era dominat de figura evreului. Despre evreu s-a crezut că manipulează, din spatele scenei, oameni şi lucruri. Recent, printr-un sincretism nebulos, s-a creat un Leviathan iudeo-american care „conduce lumea”24. Conspiraţionismul este un monism: găseşte o singură cauză pentru toate lucrurile. Din acest motiv nu mai avem americani, ci „americanul”, nu există evrei, ci „evreul”. Nu se mai vorbeşte de S.U.A. şi despre Israel, în fapt doi actori politici bine individualizaţi, despărţiţi uneori de dispute politice, ci doar despre o alianţă diabolică întărită pentru a domina lumea. Confuzia între indivizi, jocul metonimic dintre individ şi stat, îi ajută pe radicali şi terorişti să dezvolte o ură nediferenţiată şi distrugătoare, orientată atât împotriva statului cât şi a indivizilor. Teoriile conspiraţiei sunt gnoze, de aceea sunt populare. Creează impresia unei cunoaşteri rapide, profunde şi definitive. Cel care demască un complot iudeo-american crede că a înţeles realitatea în profunzimea sa, că a descoperit principiul teist după care se întâmplă lucrurile. Conspiraţionismul este un populism nu doar pentru că simplitatea îl face accesibil mulţimii, ci şi pentru că apelează mai curând la emoţii, sentimente, decât la raţiune. Anti-americanismul se traduce într-un set de idei rudimentare recurente, mai mult, într-un evantai de aversiuni, complexe de inferioritate, frustrări. Modalitatea în care este interpretată globalizarea de către mişcările radicale lucrează în folosul coagulării acestui scenariu conspiraţionist. Dacă lumea tinde către o singură scenă, înseamnă că – prin conformitate cu „reţeta orchestraţionistă” – există un singur „păpuşar-şef”. În context, calitatea Statelor Unite de singură superputere a prezentului dobândeşte implicaţii culturale extrem de periculoase. Americanii nu au creat scenariul, dar s-au lăsat incluşi – cu rol prescris şi imposibil de modificat. Anti-americanismul, ca ideologie, îndeplineşte funcţii vitale pentru anumite comunităţi sau grupuri. În destule momente, S.U.A. – sub imperiul visului de a răsturna şi înlătura vechea logică – nu s-au gândit să-şi apropie problema, nici să o aprofundeze (măcar unde are valoare principiul contradicţiei)...


 

Nicolae Tomescu, Radio Iasi