Reuşita implementării şi funcţionării proiectului genocidal mai ridică o problemă, cea a relaţiei dintre Holocaust, modernitate, pe de o parte şi fenomenul totalitar, pe de alta. Pentru unii autori, Utopia fantezistă încurajată de Himmler desemnează “forţa intelectuală” ce avea să conducă la Holocaust şi, în cele din urmă, la atingerea scopului final al întregului program politic nazist – rolul jucat de modernitate se reduce exclusiv la aspectul tehnologic, altminteri dispensabil şi la reuşita implementării rapide a Soluţiei Finale (Henry A. Turner, 1975)[1]. O astfel de viziune pare să reprezinte o soluţie de compromis, doar dacă acceptăm faptul că mitul a-istoric aflat la baza noului program rasial se raporta exclusiv la un ideal trecut “teutonic” şi nu la crearea, în urma “revoluţiei social-rasiale”, a unui viitor ideatic pentru comunitatea naţională a Omului Nou. Pentru Zigmund Baumann, ca de altfel şi pentru Geoff Eley şi Karl Otten, Soluţia Finală reprezintă prin raţionalitatea tehnică şi aspectul său birocratic-managerial o paradigmă distructivă a modernităţii (Zigmund Baumann, 1989)[2]. Participarea în program şi implementarea strict tehnică a politicii criminale de către individul lipsit de motivaţie ideologică şi radicalism, preocupat de elementul mundan, ferit prin plasarea sa în spatele regimului de responsabilitate şi de contactul direct cu Victima, par a argumenta acest punct de vedere. Teoria ce încearcă explicarea Holocaustului prin intermediul totalitarismului, perfect ilustrată prin intermediul metaforei lagărului, locul în care atât victima cât şi călăul sunt în paralel dezumanizate, pare a fi însă pusă sub semnul întrebării de chiar această participare voluntară la crimă a individului obişnuit, de depersonalizarea, birocratizarea, “sterilizarea crimei”, de faptul că tratarea în termeni pur tehnici a acesteia va asigura “maşinii” autonomia care nu mai face necesar controlul permanent al statului. Reprezintă prin urmare Germania un caz aparte[3] datorită căii sale specifice de evoluţie (Sonderweg) sau pericolul genocidului în masă priveşte orice societate în care există o “tradiţie revoluţionară de tip iacobin” confruntată cu efectul şi, totodată, beneficiară a industrializării?
Disputa dintre intenţionalişti şi funcţionalişti în interpretarea nazismului şi a Holocaustului pare a sugera necesitatea permanentă a întoarcerii spre detaliu. Poate fi privit Holocaustul drept scopul final, urmărit consecvent de Hitler încă din 1920, o obsesie continuă pusă în aplicare odată cucerite teritoriile din Est, sau el reprezintă mai degrabă rezultatul final al unui proces continuu de radicalizare cumulativă şi neplanificată a unui regim policratic? Selecţia negativă, în timp, a elementelor distructive, singurele capabile să ţină împreună o coaliţie altfel destul de precară, pare a da câştig de cauză funcţionaliştilor. Drumul spre Auschwitz pare a fi mai curând unul sinuos (nu datorită erorilor şi ezitărilor unor subordonaţi, cât căutării permanente a unei soluţii adecvate momentului). Soluţia Finală nu a avut niciodată deplină autonomie şi, de aceea, fenomenul uciderii în masă[4] trebuie analizat în permanentă relaţie cu anti-bolşevismul, apariţia Lebensraum-ului şi întreaga atmosferă creată de război (Arno Mayer, 1988). Este greu de spus de ce Soluţia Finală apare abia în 1941 şi de ce eliminarea fizică a evreilor “respinsă” în 1940 de Himmler – nu însă şi de ceilalţi – drept “bolşevică, imposibilă, şi ne-germană” ajunge să ia, treptat, locul ghetoizării şi pe cel al masivei transmutări a populaţiei “nedorite şi excedentare” într-o colonie specială[5]. În fond, înţelegerea istoriei în forma luptei de rasă, faptul că eliminarea evreilor nu a întâlnit aceiaşi opoziţie ca “programul eutanasia”, ca şi faptul că antisemitismul a reprezentat o constantă a vieţii politice germane, ar fi permis implementarea în orice moment a acesteia. Mai mult, intensificarea permanentă între 1941-1945 a ritmului executării planului criminal, aberant şi contraproductiv complică şi mai mult analizele. Dacă perioada de început a războiului cu victorile sale şi transformarea lui Hitler într-un “om al destinului”, urmat de întreaga naţiune şi capabil să-şi impună până la capăt punctul de vedere şi să desăvârşească astfel programul politic mulţumeşte pe intenţionalişti, funcţionaliştii insistă, în general, pe perioada declinului – în care Soluţia Finală apare drept un “război paralel” şi chiar prioritar după 1942, cu rol în decompensarea înfrângerilor militare din războiul convenţional. Studiile cele mai recente au încercat să găsească un răspuns cu privire la Holocaust focalizându-se asupra opiniei publice din Germania şi a transformării imaginii evreului între 1933 şi 1945 în imaginarul colectiv. Concluzia finală a acestor studii este mai zguduitoare decât s-ar putea aştepta cineva. Pentru David Bankier (Ideologia rasistă nazistă), implementarea Soluţiei Finale nu a fost posibilă în urma aderării la ideologia aberantă a nazismului[6]. Iar astăzi, reticenţa manifestă faţă de aflarea “adevărului” nu mai caracterizează poziţia Germaniei, considerată iniţial în Vest şi până mai ieri în Est singura responsabilă pentru instrumentalizarea Soluţiei Finale. De altfel, în majoritatea statelor Uniunii Europene, unde, cu excepţia câtorva grupări extremiste, participarea la Holocaust, directă sau indirectă, uneori fie şi doar prin indiferenţa manifestată, începe să fie tot mai adesea recunoscută, situaţia se prezintă la fel. Adevărat, după 50 ani de paradigmă antifascistă, combinată cu antisemitism şi naţional-comunism, Estul a fost nepregătit pentru confruntarea cu trecutul pre-comunist şi, nu în ultimul rând, suspicios. Cei mai mulţi nu au putut să înţeleagă – de aici ideea atacului instrumentat de Occident la memoria traumatică a comunismului, negarea Holocaustului (în unele cazuri), exacerbarea Gulagului etc.: deşi de maximă importanţă, sfârşitul comunismului în 1989 a coincis cu o întreagă serie de comemorări legate de evenimentele anilor 1939-1945. Aşa cum puţini au înţeles dorinţa vesticilor şi speranţa lor că Estul, până atunci interzis, ar putea completa prin documentele din arhive viziunea asupra Holocaustului şi ar putea face comemorările, prin accesul direct la siturile originale ale crimei, mai veridice şi directe. În Europa de Est, implicarea permanentă a factorului politic a făcut ca imobilismul să reprezinte caracteristica de bază a studiilor raportate la Holocaust. Uciderea în masă a evreilor a reprezentat în istoriografia din fostele state comuniste un subiect mai curând tolerat, chiar şi atunci tratat de plano drept o problemă strict germană. Dacă în Vest se poate vorbi despre reprimarea instrumentalizată politic a memoriei, în ţările din Est inexistenţa acesteia timp de aproape cincizeci de ani pare a constitui principalul obstacol în calea celor interesaţi de subiect. În linii generale, perioada post-comunistă nu a dus la o îmbunătăţire a situaţiei în acest caz particular. Dispariţia “Cortinei de Fier”, diminuarea interesului pentru Războiul Rece şi studiul Comunismului, au creat spaţiul necesar extinderii studiilor legate de Holocaust şi rolului jucat de regimurile din ţările Europei de Est. O reacţie pozitivă a existat însă mai curând în mediul academic occidental şi printre istoricii evrei. Lipsa de detaşare a majorităţii elitelor din fostele ţări comuniste, dispariţia optimismului iniţial şi înlocuirea lui cu panica/reţinerea întreţinută de birocraţia de stat a dus, timp de aproape un deceniu, nu doar la respingerea dezbaterii şi a noilor perspective asupra Holocaustului, ci şi la catalogarea lui drept o invenţie evreiască, menită a stigmatiza şi reduce considerabil din mândria naţională şi valoarea simbolurilor sale “oprimate” (Vladimir Tismăneanu, 1999). Negarea Holocaustului şi refuzul exorcizării, limitarea dezbaterii la cazul Germaniei, pe baza argumentului oferit de absenţa în celelalte cazuri a rasismului biologic şi a orientării ideologice antisemite de tip monomaniacal specifică naziştilor, victimizarea competiţională a propriei naţiuni şi banalizarea uciderii în masă a evreilor prin intermediul Gulagului, a “holocaustului roşu,” nu reprezintă nicidecum o soluţie. Mai mult, din punct de vedere istoriografic, el nu poate duce decât la continuarea izolării, la perpetuarea unor stereotipuri şi înţelegerea deformată a fenomenului politic ce a condus la imensa monstruozitate a secolului XX.
Tocmai circumstanţele care, aparent, trebuiau să ne „întoarcă” la ideea că verdictul subiectiv (sub forma concluziilor) reprezintă o fatalitate, ajută să ne construim alt „sfârşit”. Istoria, filosofia etc. au nevoie şi de verdicte, dar mai ales de criteriile în numele cărora se poate da un verdict. Cu alte cuvinte, există ceva mai important decât verdictul şi anume drumul către el. Ceea ce îi dă preţ, de fapt, este demonstrarea probelor, motivarea. Deşi sentinţele ar putea fi de temut, cu rol inhibitor asupra „dezbaterii post-editorial”, este bine să credem că numai procesul critic îl face util. Să începem/continuăm lupta cu propriile noastre prejudecăţi. Dar tocmai în autoritatea criticii se află şi vulnerabilitatea ei. Pe de o parte, unii vor fi tentaţi – atunci când verdictul este defavorabil (persoanei, grupului, naţiunii etc.) – să-l conteste, acuzînd subiectivitatea sau „apartenenţa” criticului (negînd critica însăşi). Pe de altă parte, fascinat de puterea cu care este investit, criticul poate deveni victima puterii sale. Nelimitîndu-şi singur puterea, nu-şi va limita nici complexele. Ar merita să reflectăm asupra acestui paradox...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu