luni, 27 iunie 2011

Istoriografia postbelică: autori, lucrări, paradigme în interpretarea Holocaustului II

O altă problemă majoră în cazul de faţă o reprezintă tipul de istorie scrisă după 1945. Observaţia lui Christopher Browning ni se pare extrem de pertinentă în acest sens. Cercetarea şi, mai apoi, teoriile şi naraţiunile s-au axat în mod disproporţionat, în primele decenii de după război, asupra călăilor şi mai puţin asupra victimelor sau martorilor “neimplicaţi,” pe documentul scris şi tipul de perspectivă deschisă la Nurenberg. Accentul major şi prioritar a căzut pe Great Deeds şi mai puţin pe Alltagsgeschichte, pe ideologia nazistă şi rasismul biologic, pe rolul factorului instituţional în implementarea politicilor rasiale de către minţi criminale. Apogeul acestui tip de istorie a fost atins în anii 1960 prin lucrarea lui Raul Hillberg, o analiză a “maşinăriei răului”, a Soluţiei Finale ca proces administrativ complex având în centru pe criminalul birocrat generic (Raul Hillberg, 1967) . Hannah Arendt va adăuga metafora “banalităţii răului” prin impunerea prototipului Eichmann (Hannah Arendt, 1965)[1] . Puţini autori se vor pronunţa explicit, precum Lucy Davidowicz[2]. Puţini autori se vor pronunţa explicit, precum Lucy Davidowicz[3], în privinţa operării distincţiei necesare între războiul convenţional şi războiul rasial ideologic, între proiectul genocidal al călăilor şi răspunsul victimelor acesta (Lucy Davidovicz, 1975). Oarecum limitată, această perspectivă “trădează”, în cazul europenilor, interesul major, oarecum exclusiv, pentru propria istorie, memorie şi imagine. Rasismul biologic şi obsesia antisemită a naziştilor reprezintă elementul central, nu însă şi singular, al analizelor ce urmăresc înţelegerea procesului istoric finalizat cu implementarea Soluţiei Finale. Un al doilea element important îl reprezintă identificarea verigilor lipsă ce au făcut posibilă legătura dintre “Utopia barbară a naţiunii perfecte” (Volkgemeinschaft) şi Crimă. Astfel, istoricii şi politologii au introdus în discuţie unele probleme legate de Holocaust ca produs al modernităţii, de totalitarism ca fundament politic al implementării proiectului genocidal, de raportul dintre intenţia individului şi presiunea exercitată de structuri şi, nu în ultimul rând, de impactul produs în epocă asupra opiniei publice germane de către evenimente. Toate acestea erau menite a rezolva, parţial şi în afara soluţiei-cheie oferite de antisemitism – fără a-i nega sau diminua importanţa şi fără a contesta legitimitatea teoriilor ce îl impun ca element central şi condiţie necesară, nu neapărat şi suficientă – misterul masacrării evreilor europeni (Michael Marrus, 1986)[4]. Cu excepţia stângii intelectuale, interesată de alte aspecte “peculiare” în analizarea nazismului (fascismului) – expansionism, capitalism, politicile economice şi sociale, primatul acestora, distrugerea organizaţiilor clasei muncitoare etc. –, a literaturii sovietice, antisemită după 1950, centralitatea antisemitismului european reprezintă, mai ales printre istoricii evrei, teoria cea mai des acceptată şi vehiculată în cercetarea şi interpretarea Holocaustului, a regimului nazist. Interpretările însă diferă; Mihai Chioveanu (sursa noastră de inspiraţie, a publicat o densă şi excelentă introducere în problematica domeniului) nu se referă la elementele ce deosebesc pe susţinătorii tradiţionalişti, evrei, ai antisemitismului perpetuu de cei ai antisemitismului modern, contextualizat. Istoriografia germană de după 1945 a preluat ideea continuităţii antisemitismului de secol XIX în perioada interbelică şi a acceptat explicarea integrală a Holocaustului drept finalitate a acestuia şi fază paroxistică – în măsura în care această abordare, izolarea centrului absolut al nazismului, făcea posibilă ruptura cu trecutul (Vergagenheitsbewältingung) şi neluarea în discuţie a raporturilor dintre trecut şi politicile R.F.G. La autori precum Shulamit Volkov însă, întrebările legate de natura modernă a antisemitismul nazist, rolul său de instrument/final logic pentru sistem, elementele de continuitate şi discontinuităţile, rolul culturii scrise şi al celei vorbite în impunerea antisemitismului radical, importanţa înţelegerii regimului şi a contextului, nu doar identificarea rădăcinilor intelectuale ale rasismului nazist, sunt motivate strict de cunoaştere[5]. La fel stau lucrurile în cazul unui Ytzak Arad care, deşi acceptă centralitatea antisemitismului, subliniază totodată faptul că acesta nu poate spune mare lucru despre corupţia, teama, abrutizarea din timpul războiului, indiferenţa, potenţialul criminal, competiţia pentru resurse dintre indivizi şi structuri în cadrul regimului etc[6]. Aşa cum nu spune nimic despre lipsa de reacţie a lumii libere şi democrate după 1942, când primele informaţii legate de Soluţia Finală ajung la Londra şi Washington (din 1945, U.R.S.S. este preocupată nu de tragedia evreilor, ci de bestialitatea duşmanului ideologic, de autovictimizare, ce-i drept motivată prin numărul mare al morilor, pentru a putea, ulterior, în baza antifascismului, să-şi instrumentalizeze în Est politicile proprii. “Oul din care avea să se nască Şarpele nazismului”, produs al întregii culturi europene, impregnată în conştiinţa omului obişnuit, ideologia antisemită a fost vizualizată drept “monstrul” trezit la viaţă de majoritatea crizelor politice şi a momentelor de stress socio-economic[7].

Ceea ce rămâne încă greu de explicat este traseul parcurs de la antisemitismul popular, element compensator în structurarea identităţilor naţionale, a spaţiului politic şi/sau sferei socio-economice, la ideologia de sine-stătătoare, capabilă să “orbească” nu doar pe promotorii săi, ci şi populaţia, în cele din urmă, la impulsul criminal şi proiectul genocidal[9]. Germania anilor 1930-1940 cunoaşte transformarea radicală a sentimentelor populare şi a vechilor prejudecăţi antisemite. “Evreul” generic încetează acum să mai joace funcţia anterioară, cea a ţapului ispăşitor, iar antisemitismul nu mai reprezintă o simplă tehnică de manipulare socială. Cu toate acestea, regimul naţional-socialist nu dă eliminării fizice a evreilor, exterminării lor, o funcţie integratoare şi, paradoxal, succesul Soluţiei Finale va consta tocmai în capacitatea naziştilor de a-şi “steriliza” crima. Cetăţeanul obişnuit este ţinut departe de evenimente, pentru că societatea germană se dovedeşte a fi mai curând reticentă faţă de aplicarea măsurilor şi oarecum indiferentă la ideologia antisemită. În mod surprinzător, în anii imediat următori ascensiunii lui Hitler la putere, nazismul nu a reuşit să-şi asigure în baza ideologiei sale rasiste decât aderenţa câtorva categorii socio-profesionale şi numai în câteva dintre regiuni (Donald Niewyk, 1980)[10].În majoritatea cazurilor, cel puţin a celor individuale, coeziunea era asigurată prin aşteptări de o cu totul altă natură. Poate explica ideologia antisemită, de una singură, chiar în condiţiile în care am accepta rolul ei central, evenimentele anilor 1939-1945? Reprezintă aceasta, odată cu transformarea stigmatului în doctrină rasială, cauza şi esenţa Holocaustului? A fost revoluţia antisemită elementul cel mai important al programului nazist pentru simplul motiv că a reprezentat elementul ce a permis evitarea unei totale osificări ideologice a partidului (George L. Mosse, The Crisis of German Ideology: Intellectual Origins of the Third Reich, 1964)?

Pentru unii autorii, precum Lucy Davidowicz, răspunsul este unul afirmativ. Nu doar Hitler sau acoliţii săi, ci întreaga societate germană ar fi luat parte – prin intermediul violenţei şi la adăpostul unui meticulos legalism – la rezolvarea chestiunii evreieşti (Judenfrage). Autoarea susţine ideea conform căreia nazismul nu a făcut altceva decît să revigoreze mai vechi sentimente, prejudecăţi, resentimente existente deja în societatea germană. Nucleu dur al universului mental al lui Hitler, iraţionalul antisemit face parte în opinia lui Davidowicz dintr-un continuum, radicalizat dar nu de esenţă nouă, un loc comun şi vulgată a unor mai vechi formule, nicidecum o nouă sinteză. Singura problemă în cazul acceptării acestei teze o reprezintă confuzia făcută între antisemitismul secolului XIX, marcat de mituri/idealurile trecutului, şi ideile rasiste ce au stat la baza “revoluţiei sociale naziste” . Datele prezentate în aparatul critic nu sunt menite a reduce din importanţa antisemitismului şi nici a crea imaginea unei “victimizării competiţionale”. Ele sunt, mai curând, menite a indica locul noului antisemitism în cadrul ideologiei rasial-biologice naziste, unul din elementele ce-l disting de antisemitismul secolului XIX. Pasul cel mai greu de făcut rămânea, însă, trecerea de la propagandă la eliminarea programată, spaţială şi mai apoi fizică a duşmanilor naţiunii, elaborarea şi apoi implementarea programului, găsirea soluţiei optime şi definitive. Departe de a fi omul care să se implice personal şi permanent în şi dincolo de luarea deciziilor, Hitler, “marele vizionar”, singurul care avea o perspectivă panoramică asupra problemei evreieşti şi ale cărui “profeţii” nu vor fi puse la îndoială de către acoliţi, va găsi în instituţiile şi agenţiile statului, în birocraţie şi, uneori, în armată colaboratori nesperaţi (de cele mai multe ori, voluntari). Transformarea sloganului în categorie ştiinţifică, explicarea tarelor biologice produse în urma industrializării şi modernizării, de care “Evreul generic” se făcea direct  responsabil, baza tehnică şi armele crimei au fost oferite Partidului de indivizi atraşi şi motivaţi nu doar de ideologie. Reuşita finală, rapidă şi eficientă în baza procesului tehnologic descriu mai bine pe “criminalul dinspatele biroului”, marcat de perspectiva succesului personal, carierism, oportunitatea de a opera cu “cobaiul uman şi cazul număr”. Chiar dacă nu explică integral Soluţia Finală, elementul birocratic nu poate fi ignorat atâta timp cât poartă responsabilitatea împingerii proiectului genocidal spre haos şi radicalizare, îl “raţionalizează” în loc să încerce a-l tempera.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu