luni, 27 iunie 2011

Istoriografia postbelică: autori, lucrări, paradigme în interpretarea Holocaustului I

Soarta evreilor în cel de-al Doilea Război Mondial n-a fost multă vreme – până prin 1970 – o temă predilectă în istoriografia şi opinia publică occidentală[1]. Iniţial, chiar Tribunalul de la Nürnberg (judecarea celor 24, 1945-1946) a avut grijă să nu evidenţieze prea mult persecuţiile contra evreilor, ci a preferat să le includă mai degrabă printre alte atrocităţi comise de nazişti. Mai exact, crimele împotriva evreilor au fost condamnate invocându-se articolul „crime împotriva umanităţii”[2], convenţia O.N.U. despre genocid fiind adoptată în 1948. Studiile privind evreii între anii 1939-1945, fenomen consacrat ulterior sub denumirea de Holocaust datorită unor supravieţuitori, precum Elie Wiesel sau Primo Levi[3], au fost iniţiate de către evrei germani emigraţi în S.U.A.. Printre aceştia sunt Eva Reichmann, Elinor Sterling, George Mosse, Paul Messing şi Hannah Arendt. Un moment crucial în studiile asupra Holocaustului este apariţia, în 1961, a cărţii istoricului american Raul Hilberg, Exterminarea evreilor în Europa[4]. În Europa, abia în anii 1960 istoricii din Germania de Vest se alătură eforturilor de reevaluare critică a perioadei naziste, inclusiv a responsabilităţii statului şi a societăţii germane în ceea ce priveşte „soluţia finală”, cartea lui Hilberg fiind tradusă în germană abia în 1982. Societatea germană rămâne până în anii 1980 oarecum ignorantă faţă de fenomenul Holocaustului, un moment important care schimbă această situaţie fiind difuzarea filmului lui Claude Lanzman, intitulat Shoah (1985), al cărui consultant principal este acelaşi Raoul Hilberg. Realizată între 1976 şi 1981, cu o durată de aproximativ 10 ore, reprezentând un rezumat al celor peste 350 de ore filmate, pelicula lui Lanzman este recepţionată inegal în alte ţări. În Polonia, spre exemplu, Shoah este calificat drept o producţie antipoloneză, iar în Japonia va fi difuzat abia la începutul anilor 1990[5]. Discuţia lansată de istoricul german Ernst Nolte, în 1986, provocând aşa-numita „ceartă a istoricilor” (Historikerstreit), are la bază afirmaţia potrivit căreia Holocaustul se înscrie în şirul altor genociduri în masă din secolul al XX-lea, în special al Gulagului bolşevic[6]. În Franţa, o parte însemnată a istoricilor, inclusiv cei din „Şcoala „Analelor”, au ezitat câteva decenii la rând să abordeze mai deschis problemele legate de istoria Franţei în cel de-al doilea război. Este vorba de chestiuni, precum colaborarea francezilor cu regimul de ocupaţie nazist, considerată o temă incomodă pentru memoria colectivă a francezilor, dar şi responsabilitatea regimului de la Vichy în exterminarea evreilor. Abia după 1980 apar cele mai multe şi cele mai importante contribuţii asupra acestor aspecte[7]. Deşi Franţa este prima ţară europeană unde evreilor li se acordă egalitatea în drepturi cetăţeneşti (1791) şi unde evreii par cel mai bine integraţi în societate[8], primul preşedinte francez care recunoaşte public responsabilitatea statului în deportarea evreilor de către regimul de la Vichy este Jacques Chirac, în 1995[9]. Pe de altă parte, anumite voci, mai ales printre supravieţuitorii lagărelor de concentrare naziste, dar şi istoricii, au evidenţiat o anumită pasivitate faţă de soarta evreilor europeni din partea guvernului american, a celui britanic, a Vaticanului, a Elveţiei, chiar a liderilor mişcării sioniste din Statele Unite[10]. Acest lucru sugerează că şi statele occidentale cu o puternică tradiţie democratică au fost ţinta unor critici tendenţioase şi exagerate. Remarca însă nu diminuează din responsabilitatea guvernului român în distrugerea evreilor basarabeni, bucovineni şi transnistreni, ci sugerează că este vorba de o problemă vastă, nicidecum limitată la România. În ansamblu, studiile occidentale privind Holocaustul sunt dominate de existenţa a două şcoli istoriografice. Prima, numită generic intenţionalistă, susţine că „soluţia finală” a fost precedată de o serie de politici anterioare, concepute de Hitler înainte de exterminarea propriu-zisă a evreilor. Această interpretare acordă lui Hitler rolul crucial în implementarea politicii genocidale, subliniind şi centralitatea ideologiei naziste în stabilirea agendei politice a conducătorilor Reichului[11]. A doua, numită convenţional funcţionalistă, deşi admite rolul antisemitismului în exterminarea evreilor, pune accentul pe importanţa structurilor birocratice, a circumstanţelor politice şi militare din epocă[12].

În pofida eforturilor permanente, a reuşitelor prestigioase de a documenta şi comemora evenimentele tragice ale anilor 1933-1945, atât nazismul cât şi Soluţia Finală continuă să rămână marile “enigme” ale Istoriei şi istoriografiei postbelice. Natura, prin excelenţă sensibilă, a subiectului, datorată nu exclusiv, dar într-o măsură considerabilă motivaţiilor şi mizelor de ordin politic bazate pe raţiuni din cele mai diverse, a impus, aproape permanent, limite cercetătorului preocupat de cunoaşterea detailată a evenimentelor, interpretarea, explicarea, înţelegerea şi, mai ales, reprezentarea acestora. Ceea ce aliaţii numeau, în 1945, după descoperirea lagărelor de exterminare, ‘the unthinkable’, rămâne, pentru mulţi, ’the unspeakable’. Nu puţini sunt însă cei ce doresc istoricizarea Holocaustului, transformarea memoriei acestuia în foot-note al istoriei sau chiar uitarea trecutului în numele viitoruluii[13]

Problema cea mai spinoasă în abordarea acestui trecut o reprezintă, din perspectivă actuală, faptul că, în spatele cuvintelor vor rămâne permanent ororile, temerile, tăcerile (auto)impuse de memoria vie, nu neapărat “mitică” şi nu ireconciliabil opusă “istoriei autentice,” aşa cum le vedea – în anii 1980 – Ernst Nolte. Abordarea globală şi reflecţia generală asupra Holocaustului din ultimele decenii au forţat graniţele morale şi intelectuale, epistemologice şi de reprezentare ale acestuia[14], însă nu au putut elimina poziţia personală a autorilor,celmaiadeseaînsoţitădeoanumedozădesubiectivitate. Cu atât mai puţin au reuşit să confere discursului despre istorie un ton perfect neutru; mai ales atunci când, dincolo de cauze şi esenţă, se iau în discuţie consecinţele Holocaustului asupra lumii postbelice şi se pune sub semnul întrebării acel Happy End adus de 1945.

Oricât de pragmatice se vor dori, în viitor, viziunile şi abordările – pentru a face posibilă scrierea istoriei “după Auschwitz”, constrângerile impuse de trecut şi “criza istoriei” generată de Soluţia Finală nu vor permite, prea curând, raportarea istoricului la “Principiul Plăcerii scrisului Istoric”. O întoarcere la categoriile tradiţionale de secol XIX şi noţiunile de adevăr-fals, obiectivitate, realitate, ştiinţă pozitivă şi artă realistă, o scriere a Holocaustului în termeniistorici, nu vor fi posibile fără o prealabilă regândire teoretică a problemei. Deciziapolitică şi necesităţile educaţionale ar putea juca unrol importantîn “trecerea” acestui subiect în istorie, darnu singurul şi nu neapărat pe celcentral[15]. Există tendinţadea ordona secvenţial şi explica Holocaustul în termeni confortabili, logici, raţionali. Istoricul (nu doar el) va continua să caute răspunsul la căteva întrebări presante: Este posibil echilibrul judecăţii istorice asupra evenimentelor? (Gerschom Scholem)[16], A cui este Povestea (istoria) Holocaustului? (YaelFeldman) [17] şi A cui poveste o scriem? (Cristopher Browning)[18], Cum poate fi naturalizat şi care este geografia simbolică a Holocaustului? (Sidra Ezrahi)[19], Este salvarea memoriei singurul imperativ categoric? (Geoffrey Hartmann)[20], Ce voce îşi asumă, cine, de pe ce poziţie şi cu ce drept în redarea acestuia? (Dominick LaCapra)[21], Cum putem folosi raţionalul şi categoriile sale în redarea şi înţelegerea iraţionalului? (Dan Deaner), Care ar fi limitele imaginaţiei estetice pentru a surprinde şi face comprehensibil Holocaustul? Cât de teoretice şi cât deformale pot fi dezbaterile? (Saul Friedlander)[22].

În pofida percepţiei actuale, adesea acreditată de diletanţi, în perioada anterioară anilor 1970 ai secolului XX abordarea Holocaustului de către mediile academice occidentale avea să trezească adeseori suspiciuni, în primul rând printre fostele victime ale nazismului. Pentru mulţi dintre supravieţuitorii evrei, transformarea tragediei lor colective în obiect destudiuaveasă reprezinte o încercare nefondată detrivializare, popularizare şi distorsionare a oribilei crime, o “desacralizare a memoriei”. Transformarea Holocaustului în subiect de interes general avea să se producă treptat, abia în deceniul următor, în paralel cu acceptarea ideii că aceasta ar putea reprezenta garanţia ultimă a “lecţiei însuşite ”(istoria celui de al Treilea Reich nu va fi uitată). Diminuarea, pe fondul mişcărilor studenţeşti din 1968 şi al relaxării relaţiilor cu Uniunea Sovietică, a interesului guvernelor occidentale de a estompa adevărul referitor la participarea multora dintre politicienii şi factorii de decizie germani, austrieci, francezi etc. la implementarea şi derularea Soluţiei Finale a contribuit şi ea la dezvoltarea unor noi arii de cercetare în domeniu, adăugând accesului aproape nelimitat la arhive replierea în interior şi reevaluarea celui de al Treilea Reich, a colaboratorilor săi.. În linii generale, istoriografia nu a dat, până la jumătatea anilor 1980, când paradigma rasială începe să domine interpretările, iar lagărul şi politica distructivă, de exterminare, încep să fie privite ca esenţă a totalitarismului şi extremă centrală, nu periferică, a acestuia, o importanţă maximă Holocaustului în înţelegerea nazismului. Anii 1950 sunt dominaţi de paradigma totalitarismului generată de Războiul Rece. Urmează anii 1960 în care elementul central al dezbaterii iniţiate de marxişti este raportul dintre fascism şi capitalism şi, în paralel, în cazul non-marxiştilor, cel al relaţiei fascism-modernitate. Deceniul al optulea şi prima jumătate a celui de al nouălea va înregistra paradigma structuralistă a stângii germane, iniţierea dezbaterii dintre intenţionalişti şi funcţionalişti, întrerupt de  Historicherstreit, apariţia conceptului de “stat politocratic” (Martin Broszat, 1969) şi ‘week dictatorship’ (Hans Mommsen, 1970). Toate acestea vor contribui, indirect, la articularea şi dezvoltarea analizelor asupra Soluţiei Finale (mai puţina Holocaustului). Principalul lor merit constă însă în relansarea şi regândirea proiectului pedagogic lansat de aliaţi în 1945, , eşuat în prima fază din cauza tezei vinovăţiei colective, pe care generaţia “plină” de experienţa nazismului o va respinge, revedincând statutul de victimă a regimului, în paralel cu limitarea responsabilităţilor la Hitler, simbol şi scuză în acelaşi timp, eventual la cei mai apropiaţi dintre acoliţii acestuia. În primă fază, nu Holocaustul ci “lagărul de concentrare” atrage atenţia istoricului, dar fără a reprezenta o lume în sine ci doar un detaliu al războiului şi al istoriei nazismului[23]. Chiarşiun Eugen Kogon, victimă politică a nazismului, în prefaţa la cartea sa apărută în 1945, se întreba asupra oportunităţii dezvăluirii către publicul larg a unei istoriice “nu conţine nimic bun, aflată la graniţa cu ceea ce este moral şi îngăduit,” doar scopul uman şi politic plus evitarea recidivei convingându-l să-şi publice lucrarea[24].Cu câteva excepţii, “epoca Adenaur” se va limita la formule generale şi restituiri vagi, va insista mai curând pe uitare sau rezolvare facilă în baza unui “slalom al memoriei”. Cum prioritară era integrarea în structurile democratice şi refacerea economiei, abia mai târziu, în Germania anilor 1960, cultura istorică va începe reprocesarea continuă a trecutului nazist şi a Holocaustului, menită să faciliteze despărţirea de trecut. A fost însă nevoie de cel puţin un ‘generational turn’, de o nouă generaţie care să afle despre crimele trecutului şi să-şi chestioneze vârstnicii în legătură cu acest trecut. Istoricii, mai puţin “eretici” prin natura profesiei, uneori prin vârstă şi nu în ultimul rând prin legăturile personale cu intelectualitatea acuzată de a fi colaborat cu naziştii, nu au jucat însă un rol major în această “revoluţie”. Un traseu deloc facil va cunoaşte Holocaustul şi în cazul istoriografiei evreieşti. Pentru cei care au trăit experienţa ghetourilor şi a lagărelor a spune povestea era o datorie, cazul istoricului Simon Dubnov[25]şi a strigătului său disperat: “Oameni buni, nu uitaţi, oameni buni, povestiţi, oameni buni, scrieţi”. Primele arhive sistematice apar încă din anii groazei în speranţa că, într-o zi, istoria va fi scrisă, că nu naziştii ci aliaţii vor învinge, că victimele nu vor putea fi eliminate definitiv din istorie. Tot atunci, un Ignatz Schiper[26],conştient că nimeni nu va dori să-i creadă – catastrofa era dezastrul întregii lumi civilizate, avea să spună că, în primul rând, lui Abel (evreilor, n.n.) trebuie să-i revină sarcina ingrată de a spune istoria. Noi probleme vor apărea după război şi vor ţine nu doar de elaborarea literaturii care să uşureze transmiterea “poveştii” sau de încadrarea genocidului în cronologia evreiască – Driterr Hurban, sau un “Eveniment” total diferit, unic (Shoah?), ci şi de dorinţa de a uita de problemele supravieţuitorilor şi ale generaţiei de după război. Nu în ultimul rând, această istorie poate fi scrisă doar în ydish [27]sau şi în alte limbi, de circulaţie, pentru a o face accesibilă cât mai multor cititori? Comunicarea cu ceilalţi, cu non-evreii, în privinţa istoriei şi a memoriei va fi una timidă până în anii 1960-1970. Abia procesul Eichmann – primul în care nu verdictul, ci expresia publică, nu documentul scris ci mărturia, vocile neauzite la Nurenberg, joacă un rol central (apoi războaiele din Orientul Mijlociu) duc la schimbare radicală în atitudinea faţă de Holocaust, întâi în Israel, apoi în Franţa şi S.U.A.. Educarea tinerei generaţii, lecţia istoriei întruchipată în Holocaust, transmiterea memoriei dincolo de “graniţele” unei singure comunităţi, vor reprezenta noi priorităţi, obiective ce vor duce la globalizarea acesteia, la Muzeul Holocaustului din Washington, dar şi, datorită/din cauza cauza revoluţiei media, la forme de comemorare ce ţin mai curând de entertainment.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu