Cetatea-monument
de Nicolae Tomescu
de Nicolae Tomescu
Absenţa unor informaţii cât se poate de exacte privind începuturile Cetăţii Neamţului a adus, cu sine, mai multe ipoteze; veridicitatea lor trebuie pusă la îndoială. Istorici şi filologi, precum A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, D. Onciul ş.a., pornind de la Bula papală din anul 1232, au înlesnit informaţia potrivit căreia, în timpul aşezării cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei (1211-1225), ultimii ar fi construit castrum muntissimum pe versantul estic al Carpaţilor; cei menţionaţi şi-au îndreptat supoziţiile către Cetatea Neamţ. Dacă părăsim vechea teorie, conform căreia construcţia cetăţii s-ar datora teutonilor, nu rezistă nici ipoteza unei construcţii săseşti; colonia de dimensiuni reduse, atestată în Evul Mediu pentru aşezarea Neamţului, nu avea autoritatea politică şi puterea economică necesare unei construcţii militare de anvergură; de altfel, nicio mărturie arheologică nu susţine ipoteza, după cum nici izvoarele documentare nu se grăbesc să apară. Ipoteza germanică / teutonică sau săsească / a Cetăţii Neamţului, însuşită de numeroşi istorici, a dus, într-un fel sau altul, la obligaţia de a se pronunţa asupra originii, pornind de la numele pe care îl poartă construcţia-simbol. În deceniul şase al secolului trecut, atunci când lipsa informaţiilor istorice scrise erau suplinite de preţioasele informaţii oferite de săpăturile arheologice, opiniile au început să îmbrăţişeze câteva temeiuri ale reconsiderării. Astfel, materialul databil din stratul inferior de locuire a cetăţii, scos la iveală prin investigaţii arheologice sistematice, similar cu cel descoperit la Cetatea de Scaun a Sucevei, unde au fost identificate şi monede din timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391), se constituie în dovadă a faptului că Cetatea Neamţ s-a înălţat în a doua parte a domniei lui Petru I, perioadă în care Moldova cunoaşte sensul dezvoltării economice şi politice.
Probabil că documentul din 6 mai 1387, prin care Petru I Muşat a depus jurământul formal de vasalitate faţă de regele Vladislav Iagello al Poloniei (“ne facem supuşi cu omagiu, pe noi, poporul şi ţara noastră, cetăţile Moldovei şi celelalte domenii”), se referă şi la Cetatea Neamţ, atestată în şi prin claritatea documentului de câţiva ani mai târziu (1395), pe timpul expediţiei regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei asupra Moldovei. “Neamţul din munţi” este pomenit şi în Cronica rusească (datată între anii 1387-1391, cuprinde oraşele de la est de Carpaţi).
 |  |  |
 |  |  |
Fortificaţiile Cetăţii Neamţ reprezentau un avantpost important în lupta de apărare a graniţei de vest a Moldovei, mai ales a trecătorilor Carpaţilor Răsăriteni; la acea vreme, regatul maghiar îşi manifestase, pe deplin, politica de expansiune teritorială spre est. Aşezată aproape de vârful cel mai înalt al Culmii Pleşului, Cetatea Neamţ străjuia valea Moldovei şi a Siretului, deopotrivă cu drumul care trecea peste munte în Transilvania, de la Târgu Neamţ spre Pipirig, peste Petru Vodă, prin Poiana Largului spre pasul Tulgheşului, una dintre cele mai întărite fortificaţii de care a dispus statul medieval din Moldova.
Stânca Pleşului apare ca un pinten cu plan în formă (aproximativ) triunghiulară, desprins de vârful Cerdac, cu înălţimea de circa 480 m faţă de nivelul mării şi de 80 m faţă de nivelul apei Neamţului. De sus, de pe vârful Cerdacului, unde presupunem că a fost un important punct de observaţie, se deschide orizontul, pot fi transmise şi recepţionate, la distanţă, semnale vizuale. Planul cetăţii capătă aspectul unui patrulater cu laturi inegale, adaptat după teren. Dacă între latura de nord şi cea de sud diferenţa nu este decât de un metru, în schimb între latura de est şi cea de vest diferenţa este mult mai mare, de 7 m. S-a apreciat că planul cetăţii de la Neamţ, precum al cetăţii de la Suceava, ar fi suferit o influenţă polono-lituaniană prin construcţiile Coriatovicilor din Podolia sau Diosgör din Ungaria. Specific pentru Cetatea Neamţ este faptul că turnurile de apărare, din cele patru colţuri, n-au fost plasate în exteriorul zidurilor (cazul cetăţilor Suceava şi Şcheia), ci au fost încadrate direct în scheletul de ziduri (fortificaţiile naturale de pe trei laturi nu permiteau construcţia lor în exterior).
Numele cetăţii provine, probabil, de la hidronimul “Neamţ”(râul care curge pe sub poala muntelui, de la care şi-au luat numele oraşul şi mănăstirea din apropiere). O perioadă îndelungată, centrul politic al regiunii a fost oraşul de pe apa Neamţului (cunoscută şi sub numele de Ozana) unde pârcălabii cetăţii erau şefii administrativi, militari şi judecătoreşti. Numele de Neamţ a fost extins asupra ţinutului şi judeţului. Filiaţia toponimelor de “Neamţ” (de la numele apei, afluent de dreapta al Moldovei) pare a fi identică cu cea de la Suceava, unde oraşul, cetatea şi ţinutul şi-au luat numele de la apa Sucevei. Potrivit istoricului C.C. Giurescu, unele târguri şi oraşe medievale au luat fiinţă la locurile de vaduri pentru trecerea apelor, devenind centre polarizante pentru zona înconjurătoare, de aici şi emanarea toponimelor de la hidronime şi extinderea lor la nivelul unităţilor teritoriale mai mari/ocoale şi ţinuturi. Unii cărturari au explicat cuvântul “Neamţ” ca fiind de origine slavă sau romano-slavă (nemeti), el însemnând “tăcut”, “liniştit”, “mut”; când au început a fi folosite nume slave şi pentru alte cursuri de ape, “Neamţ” a fost dat ca hidronim şi toponim în perioada de convieţuire a populaţiei româneşti autohtone cu acele comunităţi slave aflate în continuă mişcare pe teritoriul românesc.
Stânca Pleşului apare ca un pinten cu plan în formă (aproximativ) triunghiulară, desprins de vârful Cerdac, cu înălţimea de circa 480 m faţă de nivelul mării şi de 80 m faţă de nivelul apei Neamţului. De sus, de pe vârful Cerdacului, unde presupunem că a fost un important punct de observaţie, se deschide orizontul, pot fi transmise şi recepţionate, la distanţă, semnale vizuale. Planul cetăţii capătă aspectul unui patrulater cu laturi inegale, adaptat după teren. Dacă între latura de nord şi cea de sud diferenţa nu este decât de un metru, în schimb între latura de est şi cea de vest diferenţa este mult mai mare, de 7 m. S-a apreciat că planul cetăţii de la Neamţ, precum al cetăţii de la Suceava, ar fi suferit o influenţă polono-lituaniană prin construcţiile Coriatovicilor din Podolia sau Diosgör din Ungaria. Specific pentru Cetatea Neamţ este faptul că turnurile de apărare, din cele patru colţuri, n-au fost plasate în exteriorul zidurilor (cazul cetăţilor Suceava şi Şcheia), ci au fost încadrate direct în scheletul de ziduri (fortificaţiile naturale de pe trei laturi nu permiteau construcţia lor în exterior).
Numele cetăţii provine, probabil, de la hidronimul “Neamţ”(râul care curge pe sub poala muntelui, de la care şi-au luat numele oraşul şi mănăstirea din apropiere). O perioadă îndelungată, centrul politic al regiunii a fost oraşul de pe apa Neamţului (cunoscută şi sub numele de Ozana) unde pârcălabii cetăţii erau şefii administrativi, militari şi judecătoreşti. Numele de Neamţ a fost extins asupra ţinutului şi judeţului. Filiaţia toponimelor de “Neamţ” (de la numele apei, afluent de dreapta al Moldovei) pare a fi identică cu cea de la Suceava, unde oraşul, cetatea şi ţinutul şi-au luat numele de la apa Sucevei. Potrivit istoricului C.C. Giurescu, unele târguri şi oraşe medievale au luat fiinţă la locurile de vaduri pentru trecerea apelor, devenind centre polarizante pentru zona înconjurătoare, de aici şi emanarea toponimelor de la hidronime şi extinderea lor la nivelul unităţilor teritoriale mai mari/ocoale şi ţinuturi. Unii cărturari au explicat cuvântul “Neamţ” ca fiind de origine slavă sau romano-slavă (nemeti), el însemnând “tăcut”, “liniştit”, “mut”; când au început a fi folosite nume slave şi pentru alte cursuri de ape, “Neamţ” a fost dat ca hidronim şi toponim în perioada de convieţuire a populaţiei româneşti autohtone cu acele comunităţi slave aflate în continuă mişcare pe teritoriul românesc.
 |  |  |
 |  |  |
Cronica oficială maghiară şi documentele emise de Sigismund consemnează că armatele regale au înaintat până la reşedinţa domnească, unde Ştefan I “i-a făcut supunere”. În preajma Cetăţii Neamţului (se pare că regele Ungariei a asediat-o), este emis, la 2 februarie 1395, actul de cancelarie “ante castrum Nempch”, prima menţiune documentară a cetăţii.Referitor la eveniment, Cronica veche moldovenească a păstrat ştirea potrivit căreia Ştefan Vodă l-a învins pe Sigismund la Hindău (azi Ghindăoani, comuna Bălţăteşti, la circa 12 km sud de Târgu Neamţ), fapt confirmat şi de inscripţia de pe piatra de mormânt a lui Ştefan I aflată la Rădăuţi. Cum regele Ungariei a mai emis un alt act de cancelarie, la numai câteva zile diferenţă, respectiv în 14 februarie (Braşov), desprindem că oştile maghiare au trecut munţii în grabă după lupta de la Ghindăoani.
Un rol important în cristalizarea mitului invincibilităţii l-au avut şi pârcălabii, menţionaţi la loc, de cinste în cadrul sfatului domnesc, atât în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432)/aşa cum au fost Şandru şi Stanislav Rotompan, ultimul prezent la Conciliul de la Konstanz-Elveţia, cât mai ales în timpul îndelungatei domnii a lui Ştefan cel Mare (1457-1504).
În vara anului 1476, Ştefan cel Mare se împotriveşte dublului atac, al tătarilor dinspre Nistru şi al turcilor de la sud (intenţionau să răzbune înfrângerea suferită în bătălia de la Podul Înalt-Vaslui). La 26 iulie 1476, în locul numit Valea Albă-Războieni (27 km de Cetatea Neamţ), circa 200.000 de ieniceri şi spahii, conduşi de Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a întâmpinat o rezistenţă dârză din partea celor 12.000 de oşteni moldoveni (boieri şi curteni).
Datele istorice sunt destul de fragmentate şi conţin multe lacune, pentru perioade întinse nefiind amintiţi decât pârcălabii cetăţii, care-şi exercitau autoritatea asupra întregului ţinut Neamţ. Întărită şi fortificată în timpul lui Ştefan cel Mare, printr-un document din 10 mai 1529, voievodul Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) solicita patriciatului de la Bistriţa să-i trimită un zidar priceput pentru efectuarea unor lucrări la Cetatea Neamţ. În 1538, la sfârşitul primei domnii a lui Petru Rareş, când acesta a fost părăsit de o mare parte din boieri şi a fost nevoit să ia drumul pribegiei spre proprietăţile sale din Transilvania, Cetatea Neamţ şi-a deschis porţile în faţa oştilor lui Soliman Magnificul.
Începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cetatea a devenit obiect de dispută între pretendenţii la tronul Moldovei; uneori, a fost loc de refugiu pentru familia domnească şi adăpost pentru tezaurul ţării. Importanţa cetăţii a fost tot mai mult diminuată odată cu întărirea dominaţiei otomane, care nu se putea împăca cu ideea existenţei unor fortificaţii puternice/adevărate bastioane. Din acest motiv cetăţile nu au mai fost întărite pentru a ţine pasul cu noile tehnici militare, chiar au fost supuse la distrugeri sistematice.
În 1563, Ştefan Tomşa, care s-a răsculat împotriva lui Despot Vodă, a cuprins Cetatea Neamţ apărată de lefegii nemţi şi a transformat-o într-o bază de luptă proprie.
Un rol important în cristalizarea mitului invincibilităţii l-au avut şi pârcălabii, menţionaţi la loc, de cinste în cadrul sfatului domnesc, atât în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432)/aşa cum au fost Şandru şi Stanislav Rotompan, ultimul prezent la Conciliul de la Konstanz-Elveţia, cât mai ales în timpul îndelungatei domnii a lui Ştefan cel Mare (1457-1504).
În vara anului 1476, Ştefan cel Mare se împotriveşte dublului atac, al tătarilor dinspre Nistru şi al turcilor de la sud (intenţionau să răzbune înfrângerea suferită în bătălia de la Podul Înalt-Vaslui). La 26 iulie 1476, în locul numit Valea Albă-Războieni (27 km de Cetatea Neamţ), circa 200.000 de ieniceri şi spahii, conduşi de Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a întâmpinat o rezistenţă dârză din partea celor 12.000 de oşteni moldoveni (boieri şi curteni).
Datele istorice sunt destul de fragmentate şi conţin multe lacune, pentru perioade întinse nefiind amintiţi decât pârcălabii cetăţii, care-şi exercitau autoritatea asupra întregului ţinut Neamţ. Întărită şi fortificată în timpul lui Ştefan cel Mare, printr-un document din 10 mai 1529, voievodul Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) solicita patriciatului de la Bistriţa să-i trimită un zidar priceput pentru efectuarea unor lucrări la Cetatea Neamţ. În 1538, la sfârşitul primei domnii a lui Petru Rareş, când acesta a fost părăsit de o mare parte din boieri şi a fost nevoit să ia drumul pribegiei spre proprietăţile sale din Transilvania, Cetatea Neamţ şi-a deschis porţile în faţa oştilor lui Soliman Magnificul.
Începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cetatea a devenit obiect de dispută între pretendenţii la tronul Moldovei; uneori, a fost loc de refugiu pentru familia domnească şi adăpost pentru tezaurul ţării. Importanţa cetăţii a fost tot mai mult diminuată odată cu întărirea dominaţiei otomane, care nu se putea împăca cu ideea existenţei unor fortificaţii puternice/adevărate bastioane. Din acest motiv cetăţile nu au mai fost întărite pentru a ţine pasul cu noile tehnici militare, chiar au fost supuse la distrugeri sistematice.
În 1563, Ştefan Tomşa, care s-a răsculat împotriva lui Despot Vodă, a cuprins Cetatea Neamţ apărată de lefegii nemţi şi a transformat-o într-o bază de luptă proprie.
 |  |  |
La începutul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568), cetăţile Neamţ şi Suceava au fost incendiate din ordinul sultanului, pentru a slăbi Moldova din temelii. Cu toate acestea, scheletul gros de ziduri n-a avut prea mult de suferit, deşi pot fi recunoscute urmele flăcărilor de altădată, care au schimbat culoarea elevaţiei; a ars, desigur, toată lemnăria, s-au prăbuşit plafoanele, acolo unde erau susţinute de grinzi groase de stejar, în schimb nu se ştie în ce măsură a avut de suferit cea de-a doua perdea de ziduri şi podul de acces. În 1566, un pretendent la tronul Moldovei, Ştefan Mâzgă, venit cu ajutor maghiar, încercând să-l alunge din scaun pe Alexandru Lăpuşneanu. Oastea domnească l-a întâmpinat, după cum spune cronica lui Gr. Ureche, “mai den sus de Cetatea Neamţului şi dând război, l-au bătut”, dar istoricul D. Constantinescu a făcut demonstraţia că locul bătăliei trebuie considerat pădurea de la Branişte, situată între satul Vânători şi Mănăstirea Neamţ. Lucrările de refacere a cetăţilor distruse în timpul lui Lăpuşneanu au fost iniţiate în prima domnie a lui Petru Şchiopul (1574-1577), nevoit, la rându-i, să reziste numeroşilor pretendenţi la tron, care veneau cu ajutor de la poloni, unguri, cazaci. Oricum, în timpul domniei lui Ieremia Movilă (1600-1606) Cetatea Neamţ era complet refăcută. Pare greu de stabilit dacă a fost sau nu a fost preschimbată în mănăstire, pentru a preveni intenţiile distructive ale turcilor. Un document datat câteva decenii mai târziu, din 25 august 1685, menţionează faptul că mitropolitul Dosoftei a venit în divan cu un ispisoc de la Constantin Voievod şi de la Ştefan Petru Voievod, “că au dat mănăstirea din Cetatea Neamţului să asculte de mănăstirea Secu, să aibă drept a pune acolo egumeni şi călugări”, ar confirma această părere. Cu certitudine, în perioada de după distrugere unele proprietăţi ale cetăţii, denumite “drept domneşti”, au fost făcute danie Mănăstirii Neamţ, iar altele au fost jertfite Mănăstirii Secu, construită de Nestor Ureche pe proprietatea cetăţii.
În lunile mai-iunie ale anului 1600, sub Mihai Viteazu' (1593-1601), cele două cetăţi – Suceava şi Neamţ – şi-au deschis porţile în faţa armatelor, fără a opune rezistenţă. Avem date care confirmă că o garnizoană a opus o rezistenţă oarecum limitată, la sfârşitul lunii septembrie 1600, oştilor polone care-l aduceau din nou pe Ieremia Movilă pe tronul Moldovei.
Începând cu 1600, pentru o durată de patru decenii, nu dispunem de nicio informaţie. Doar la 1641, misionarul papal Petre Bogdan Bakąič consemnează că Vasile Lupu a renovat Cetatea Neamţului, castelul care “a stat mulţi ani părăsit”.
Informaţii concludente privind lucrările de la cetate din timpul lui Vasile Lupu (1634-1653) sunt oferite de misionarul Marco Bandini. Pentru a nu trezi suspiciunile turcilor, deveniţi mult mai bănuitori după campaniile lui Mihai Viteazul, Vasile Lupu construieşte pe locul paraclisului anterior biserica “Sfântul Nicolae”, iar încăperile din cetate au dobândit aspect de chilioare. Inscripţia domnească, în limba slavonă, pusă la terminarea lucrărilor în anul 1646, trimite un mesaj posterităţii: Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului, şi cu săvârşirea Sfântului Duh, Io Vasile Voievod, domn al Ţării Moldovei am văzut lucrarea bună la Cetatea Neamţ în anul 7154. Vasile Lupu şi-a făcut din Cetatea Neamţ locul care putea să ofere un adăpost sigur familiei şi averilor sale, în vremuri în care a întreprins campanii pentru ocuparea tronului Ţării Româneşti şi a luptat pentru păstrarea tronului Moldovei. Miron Costin arăta în Letopiseţ: “La Cetatea Neamţului era toată inima avuţiei lui Vasili Vodă”. În 1650, tătarii au prădat Moldova până în apropierea Iaşului, Vasile Lupu “au pornitu pe doamna depreună cu casele boierilor pen frânturile codrilor, pe la Căpoteşti, spre Cetatea Neamţului”, unde putea să fie în siguranţă. În anul 1653, când are loc prima acţiune a logofătului Gheorghe Ştefan pentru a ocupa tronul Moldovei, la Cetatea Neamţ se aflau tezaurele domneşti.
În lunile mai-iunie ale anului 1600, sub Mihai Viteazu' (1593-1601), cele două cetăţi – Suceava şi Neamţ – şi-au deschis porţile în faţa armatelor, fără a opune rezistenţă. Avem date care confirmă că o garnizoană a opus o rezistenţă oarecum limitată, la sfârşitul lunii septembrie 1600, oştilor polone care-l aduceau din nou pe Ieremia Movilă pe tronul Moldovei.
Începând cu 1600, pentru o durată de patru decenii, nu dispunem de nicio informaţie. Doar la 1641, misionarul papal Petre Bogdan Bakąič consemnează că Vasile Lupu a renovat Cetatea Neamţului, castelul care “a stat mulţi ani părăsit”.
Informaţii concludente privind lucrările de la cetate din timpul lui Vasile Lupu (1634-1653) sunt oferite de misionarul Marco Bandini. Pentru a nu trezi suspiciunile turcilor, deveniţi mult mai bănuitori după campaniile lui Mihai Viteazul, Vasile Lupu construieşte pe locul paraclisului anterior biserica “Sfântul Nicolae”, iar încăperile din cetate au dobândit aspect de chilioare. Inscripţia domnească, în limba slavonă, pusă la terminarea lucrărilor în anul 1646, trimite un mesaj posterităţii: Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului, şi cu săvârşirea Sfântului Duh, Io Vasile Voievod, domn al Ţării Moldovei am văzut lucrarea bună la Cetatea Neamţ în anul 7154. Vasile Lupu şi-a făcut din Cetatea Neamţ locul care putea să ofere un adăpost sigur familiei şi averilor sale, în vremuri în care a întreprins campanii pentru ocuparea tronului Ţării Româneşti şi a luptat pentru păstrarea tronului Moldovei. Miron Costin arăta în Letopiseţ: “La Cetatea Neamţului era toată inima avuţiei lui Vasili Vodă”. În 1650, tătarii au prădat Moldova până în apropierea Iaşului, Vasile Lupu “au pornitu pe doamna depreună cu casele boierilor pen frânturile codrilor, pe la Căpoteşti, spre Cetatea Neamţului”, unde putea să fie în siguranţă. În anul 1653, când are loc prima acţiune a logofătului Gheorghe Ştefan pentru a ocupa tronul Moldovei, la Cetatea Neamţ se aflau tezaurele domneşti.
 |  |  |
În anul 1665, Eustahie Dabija (1661-1665) întăreşte mănăstirea din Cetatea Neamţului ca metoh al Mănăstirii Secu, ultimul fiind îndreptăţit să-şi pună egumen şi să aducă călugări. Câteva decenii mai târziu, în 1685, vechea danie a fost reînnoită de către domnitorul Constantin Cantemir (1685-1693), pe baza ispisocului “de la Ieremia Movilă voievod, şi de la ctitorul ei Vasile Lupu voievod, de la Gheorghe Ştefan voievod, Dabija voievod şi de la Ştefan Petriceicu voievod”.
În anul 1699, potrivit tratatului semnat la Karlovitz, la încheierea ostilităţilor dintre cele două mari puteri militare, polonezii trebuiau să părăsească cetăţile şi mănăstirile din Moldova, iar turcii să elibereze Cameniţa şi teritoriul ocupat în Ucraina; în acelaşi timp, turcii se obligau să nu refacă cetăţile din Moldova, provincia istorică nu trebuia transformată în paşalâc. Câţiva ani mai târziu, Antioh Cantemir (1705-1707), pentru a grăbi plecarea polonilor, trimite o armată în frunte cu Lupu Costachi la Suceava şi la Neamţ şi “scoaseră pre toţi leşii din ţară”; în toiul luptelor, aşezarea de la poalele cetăţii a suferit mari distrugeri, atât în ceea ce priveşte construcţiile civile cât şi cele religioase: Biserica Domnească “Sfântul Dumitru”, Biserica “Adormirea Maicii Domnului” (ridicată de Gheorghe Ştefan) şi biserica romano-catolică. Cetatea Neamţului nu mai apare decât în documentele ce se referă la mănăstirea Sfântul Nicolae din cetate, subordonată Mănăstirii Secu. Cetatea Neamţ revine în actualitate odată cu izbucnirea războiului austro-turc (1716-1718), desfăşurat şi pe teritoriul Moldovei. Partida austrofilă, în frunte cu Vasile Ceaurul, un nepot de-al fostului domn Gheorghe Ştefan, a încercat, cu ajutorul austriecilor, eliberarea ţării de sub turci; un corp expediţionar austriac, condus de francezul François Ernaut de Lorena, trece munţii şi ocupă Cetatea Neamţ, câteva mănăstiri întărite (Caşin, Mira, Suceviţa) şi ajunge până la Câmpulung. Înainte de a intra în cetate, austriecii şi-au asigurat merindele de la locuitorii din vecinătate şi “au mai tocmitu ce era stricatu în cetate”, iar pentru aprovizionarea cu apă “au deschisu şi puţul celu vechiu şi adâncu al cetăţii”; de aici au pornit spre Iaşi, pentru a-l prinde pe domnitorul Mihai Racoviţă (1703-1705; 1707-1709; 1715-1729), rămas credincios Porţii; dar, cu ajutorul tătarilor, corpul expediţionar austriac este înfrânt şi François Ernaut decapitat, în locul unde, mai târziu, va purta numele de Crucea lui Ferenţ; restul cătanelor austriece din cetate, înştiinţate de cele întâmplate la Iaşi, au părăsit în grabă locul, retrăgându-se spre Suceava; oastea domnească cuprinde cetatea fără luptă şi pentru ca aceasta să nu mai fie folosită de adversari, “puse foc şi arse merindele şi clădirile şi au astupatu puţul cela cu apă”. În legătură cu fapta ordonată de Mihai Racoviţă, letopiseţul lui I. Neculce spune că “lui Mihai vodă i-au venit de la Poartă poroncă să strice Cetatea Neamţului şi Miera, unde au şăzut cătanele. Şi le-au străcat, iar nu foarte de tot”. Este greu de precizat ccât de mari au fost distrugerile; poate că ele nu trebuie hiperbolizate, dar este sigur faptul că, după clipa de istorie, Cetatea Neamţului îşi pierde orice importanţă politico-militară, iar procesul de degradare se accentuează continuu, prin acţiunea conjugată a factorilor naturali cu acţiunea locuitorilor din oraş şi din împrejurimi. De-a lungul unui secol, pe parcursul căruia domnitorii fanarioţi s-au dovedit a fi lipsiţi de orice interes pentru a păstra sau a reface cetăţile distruse, sub privirile îngăduitoare ale ispravnicilor, locuitorii din târg au transformat cetatea într-o adevărată carieră. În timpul administraţiei regulamentare, cu piatra din dărâmăturile zidurilor, a bastioanelor şi din pilonii podului au fost ridicate numeroase construcţii. Alexandru Hrisoverghi a publicat, în 1834, La ruinele Cetăţii Neamţului, odă moralizatoare în care protestează împotriva vandalismului manifestat de localnici faţă de ruinele cetăţii. Subliniind importanţa protestului, B.P. Haşdeu arăta că “din cetate n-ar fi rămas azi nici-o piatră sub izbirile administraţiei regulamentare, dacă poetul Hrisoverghi nu protesta la timp contra ultravandalismului de a distruge până şi ruinele”.
Restaurarea domniilor pământene în anul 1834 a dus şi la primele măsuri de protejare a cetăţii. Mai multe acte domneşti, adresate ispravnicilor de la Neamţ, cereau protejarea zidurilor cu gard şi punerea unui supraveghetor. Cetatea este considerată, pe drept cuvânt, “un monument al pământului ce purure să aibă privegheri a să păstra în starea în care acum să găsăşte şi spre nerăsipirea ei în viitorime”. Mihail Sturza (1834-1849) a amenajat inclusiv poteca de urcare până sub cetate.
Starea cetăţii, spre mijlocul secolului al XX-lea, ne este reliefată de desenele lăsate de pictorii M. Bouquet şi R. Kauffmann. O moştenire narativă vine din partea călătorului austriac Iulius Edel, care arată că dărâmăturile din interior sunt acoperite cu vegetaţie Ulterior, ruinele cetăţii au fost folosite, probabil, ca loc de popas pentru haiducii (Leondarie, Chetraru, Florea şi, mai apropiat de noi, Pantelimon) ce hălăduiau prin pădurile Neamţului de frica poterelor domneşti.
În anul 1699, potrivit tratatului semnat la Karlovitz, la încheierea ostilităţilor dintre cele două mari puteri militare, polonezii trebuiau să părăsească cetăţile şi mănăstirile din Moldova, iar turcii să elibereze Cameniţa şi teritoriul ocupat în Ucraina; în acelaşi timp, turcii se obligau să nu refacă cetăţile din Moldova, provincia istorică nu trebuia transformată în paşalâc. Câţiva ani mai târziu, Antioh Cantemir (1705-1707), pentru a grăbi plecarea polonilor, trimite o armată în frunte cu Lupu Costachi la Suceava şi la Neamţ şi “scoaseră pre toţi leşii din ţară”; în toiul luptelor, aşezarea de la poalele cetăţii a suferit mari distrugeri, atât în ceea ce priveşte construcţiile civile cât şi cele religioase: Biserica Domnească “Sfântul Dumitru”, Biserica “Adormirea Maicii Domnului” (ridicată de Gheorghe Ştefan) şi biserica romano-catolică. Cetatea Neamţului nu mai apare decât în documentele ce se referă la mănăstirea Sfântul Nicolae din cetate, subordonată Mănăstirii Secu. Cetatea Neamţ revine în actualitate odată cu izbucnirea războiului austro-turc (1716-1718), desfăşurat şi pe teritoriul Moldovei. Partida austrofilă, în frunte cu Vasile Ceaurul, un nepot de-al fostului domn Gheorghe Ştefan, a încercat, cu ajutorul austriecilor, eliberarea ţării de sub turci; un corp expediţionar austriac, condus de francezul François Ernaut de Lorena, trece munţii şi ocupă Cetatea Neamţ, câteva mănăstiri întărite (Caşin, Mira, Suceviţa) şi ajunge până la Câmpulung. Înainte de a intra în cetate, austriecii şi-au asigurat merindele de la locuitorii din vecinătate şi “au mai tocmitu ce era stricatu în cetate”, iar pentru aprovizionarea cu apă “au deschisu şi puţul celu vechiu şi adâncu al cetăţii”; de aici au pornit spre Iaşi, pentru a-l prinde pe domnitorul Mihai Racoviţă (1703-1705; 1707-1709; 1715-1729), rămas credincios Porţii; dar, cu ajutorul tătarilor, corpul expediţionar austriac este înfrânt şi François Ernaut decapitat, în locul unde, mai târziu, va purta numele de Crucea lui Ferenţ; restul cătanelor austriece din cetate, înştiinţate de cele întâmplate la Iaşi, au părăsit în grabă locul, retrăgându-se spre Suceava; oastea domnească cuprinde cetatea fără luptă şi pentru ca aceasta să nu mai fie folosită de adversari, “puse foc şi arse merindele şi clădirile şi au astupatu puţul cela cu apă”. În legătură cu fapta ordonată de Mihai Racoviţă, letopiseţul lui I. Neculce spune că “lui Mihai vodă i-au venit de la Poartă poroncă să strice Cetatea Neamţului şi Miera, unde au şăzut cătanele. Şi le-au străcat, iar nu foarte de tot”. Este greu de precizat ccât de mari au fost distrugerile; poate că ele nu trebuie hiperbolizate, dar este sigur faptul că, după clipa de istorie, Cetatea Neamţului îşi pierde orice importanţă politico-militară, iar procesul de degradare se accentuează continuu, prin acţiunea conjugată a factorilor naturali cu acţiunea locuitorilor din oraş şi din împrejurimi. De-a lungul unui secol, pe parcursul căruia domnitorii fanarioţi s-au dovedit a fi lipsiţi de orice interes pentru a păstra sau a reface cetăţile distruse, sub privirile îngăduitoare ale ispravnicilor, locuitorii din târg au transformat cetatea într-o adevărată carieră. În timpul administraţiei regulamentare, cu piatra din dărâmăturile zidurilor, a bastioanelor şi din pilonii podului au fost ridicate numeroase construcţii. Alexandru Hrisoverghi a publicat, în 1834, La ruinele Cetăţii Neamţului, odă moralizatoare în care protestează împotriva vandalismului manifestat de localnici faţă de ruinele cetăţii. Subliniind importanţa protestului, B.P. Haşdeu arăta că “din cetate n-ar fi rămas azi nici-o piatră sub izbirile administraţiei regulamentare, dacă poetul Hrisoverghi nu protesta la timp contra ultravandalismului de a distruge până şi ruinele”.
Restaurarea domniilor pământene în anul 1834 a dus şi la primele măsuri de protejare a cetăţii. Mai multe acte domneşti, adresate ispravnicilor de la Neamţ, cereau protejarea zidurilor cu gard şi punerea unui supraveghetor. Cetatea este considerată, pe drept cuvânt, “un monument al pământului ce purure să aibă privegheri a să păstra în starea în care acum să găsăşte şi spre nerăsipirea ei în viitorime”. Mihail Sturza (1834-1849) a amenajat inclusiv poteca de urcare până sub cetate.
Starea cetăţii, spre mijlocul secolului al XX-lea, ne este reliefată de desenele lăsate de pictorii M. Bouquet şi R. Kauffmann. O moştenire narativă vine din partea călătorului austriac Iulius Edel, care arată că dărâmăturile din interior sunt acoperite cu vegetaţie Ulterior, ruinele cetăţii au fost folosite, probabil, ca loc de popas pentru haiducii (Leondarie, Chetraru, Florea şi, mai apropiat de noi, Pantelimon) ce hălăduiau prin pădurile Neamţului de frica poterelor domneşti.
 |  |  |
 |  |  |
Cu timpul, ruinele Cetăţii Neamţ, ca şi zidurile altor monumente, au devenit un simbol de la care s-a primenit iubirea de ţară în perioada de redeşteptare naţională. Cu câtă mândrie scria Manolache Drăghici, că Cetatea Neamţ “numai în două rânduri s-au biruit, odată de către turci supt stăpânirea lui Soliman sultan şi al doilea pe vremea lui Sobietschie craiul”. Spre Cetatea Neamţ s-au îndreptat gândurile lui Gheorghe Asachi (care a încercat o reproducere picturală), Mihail Kogălniceanu (prezent printr-o bogată activitate economică şi culturală în zonă), Dimitrie Bolintineanu (a vizitat cetatea, la 1857, şi a scris poemul Muma lui Ştefan cel Mare), Costache Negruzzi (glorificatorul luptei curajoase a plăieşilor nemţeni), George Sion, Nicu Gane, Ion Creangă (vedea cetatea de peste apa Ozanei “îngrădită cu pustiu şi acoperită cu fulger”), Calistrat Hogaş (extaziat în faţa priveliştii măreţe vedea cetatea “nemişcată şi gânditoare... martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute”), Alexandru Vlahuţă (lăsându-se furat de visare, rememorează una din paginile cele mai glorioase din trecutul cetăţii/vremea lui Ştefan cel Mare), George Coşbuc, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu...
 |  |  |
CETATEA NEAMŢ
Am căutat un semn,
reţea de prevestiri,
imagine şi sens...
aceeaşi dimensiune,
metaforă arzând
prin lumea-aparenţei
ca victimă-stăpân,
ca normă construită,
ca spaţiu-asediat
e-o normă încălcată,
substanţă mitizată...
E pragul copleşind
chiar anxiosul timp
sau poate devenirea,
ruptura rituală,
E Marele Sistem –
Condiţia dislocării
a tot ce fierbe-n mine...
reţea de prevestiri,
imagine şi sens...
aceeaşi dimensiune,
metaforă arzând
prin lumea-aparenţei
ca victimă-stăpân,
ca normă construită,
ca spaţiu-asediat
e-o normă încălcată,
substanţă mitizată...
E pragul copleşind
chiar anxiosul timp
sau poate devenirea,
ruptura rituală,
E Marele Sistem –
Condiţia dislocării
a tot ce fierbe-n mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu