„Binele şi Răul”, ca pretext...
28 aprilie 1937: S-a născut Saddam Hussein, preşedinte al Irakului în perioada 1979-2003 şi prim-ministrul acestei ţări între 1979-1991 şi 1994-2003. Mort, prin execuţie, în 2006.
***
Nu numai occidentalii, dar şi o parte a publicului din România, consideră că se cuvine desfiinţat caracterul ideologic prăfuit al revendicãrilor arabe; eliberarea începe însă cu trebuinţa nesublimată acolo unde ea este mai întâi reprimată. Dacă acţiunile unor arabi creează confuzie, studiul istoriei ar putea oferi câteva lămuriri. Într-adevăr, mare parte din neliniştea provocată se explică prin energia negativă degajată de nemulţumirea (chiar furia) arabilor. Ei nu pot uita că diferite regiuni s-au găsit timp de secole sub dominaţie otomană, dominaţie urmată de colonialismul introdus de marile puteri occidentale. Imaginea acelor timpuri ale triumfalismului arab a pus în mişcare liderii moderni, ei acţionând deseori în detrimentul ţărilor pe care le guvernau (sau le guvernează).
***
Există grade de autenticitate în numeroase studii, unele apărute în România. Am pierde din vedere scopul dacă ne-am propune să analizăm întreaga experienţă istorică a teritoriului invocat* Aveţi la dispoziţie excelenta cronologie înscrisă cărţii lui Constantin Daniel: Civilizaţia asiro-babiloniană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981*.
Nabucadnezar(...) a fost gonit de oameni şi mânca iarbă precum boii(Cartea lui Daniel, 4:33) Fiu al lui Nabopalassar, Nabucadnezar (în Biblie – Nabucodonosor) domneşte între 605-562 î.Cr. El continuă opera de restaurare şi înfrumuseţare a Babilonului, reface templele E-sangila şi E-temenanki, canalele şi zidurile marii metropole mesopotamiene. Din punct de vedere strategic, se remarcă înălţarea la nord de Babilon a zidului de apărare între Tigru şi Eufrat, pentru a opri atacurile venite dinspre nord. Nabucadnezar a lăsat şi numeroase inscripţii care descriu luptele sale din Siria şi Palestina. Din textele iudaice aflăm despre cucerirea şi distrugerea Ierusalimului, capitala statului Iuda (avem menţiuni şi în Cronica neobabiloniană). Regelui Iudeii, Sedechia, i se scot ochii (chaldeenii fiind responsabili de acest gest), fiii regelui sunt înjunghiaţi, Templul este jefuit şi ars. Se apreciază că prin războiul său împotriva statului Iuda dar şi a Tyrului, a oraşului-stat Askalon, Nabucadnezar urmărea să-şi întărească frontiera cu Egiptul, în vederea unei expediţii în Valea Nilului. Prin supunerea micilor state semite din Palestina, Nabucadnezar (intitulat rege al dreptăţii, având încredinţate popoarele de către zeul Marduk) întemeiază un imperiu care se întinde de la hotarele Egiptului până la Insula Tilmun (Bahrein). Nabucadnezar moare în 562 î.Cr., după ce a domnit peste 40 de ani. Cu toate păcatele sale, nu poate fi considerat, nici pe departe, cel mai crud rege al Mesopotamiei antice. Pentru acordarea acestui „titlu”, ne stau la îndemână alte exemple. Primul îl priveşte pe Tiglatpileser I (aproximativ lll6-1078 î.Cr.) cel care readuce supremaţia asiriană în întreaga Mesopotamie. Textul cuneiform (înscris pe o prismă în opt coloane de 50 cm înălţime, găsit la temelia templului zeului Anu-Adad) descrie primii cinci ani de domnie ai acestui rege. Sunt înfăţişate toate războaiele lui Tiglatpileser I. Faptele sale au rămas ca exemple şi modele pentru stăpânitorii atât de cruzi ai Asiriei, care au domnit în secolele IX-VII î.Cr. şi au făcut să tremure toată Asia Anterioară. Căci oştirile Asiriei atacau cu stindardul zeului Assur şi nu cunoşteau mila, jefuiau, ardeau, nimiceau, tăiau, zdrobeau şi ucideau oameni cu metode sadice. Groaza şi spaima demoralizau inamicul chiar înainte de începutul luptei*_ ApudConstantin Daniel, op. cit.*
Nabucadnezar(...) a fost gonit de oameni şi mânca iarbă precum boii(Cartea lui Daniel, 4:33) Fiu al lui Nabopalassar, Nabucadnezar (în Biblie – Nabucodonosor) domneşte între 605-562 î.Cr. El continuă opera de restaurare şi înfrumuseţare a Babilonului, reface templele E-sangila şi E-temenanki, canalele şi zidurile marii metropole mesopotamiene. Din punct de vedere strategic, se remarcă înălţarea la nord de Babilon a zidului de apărare între Tigru şi Eufrat, pentru a opri atacurile venite dinspre nord. Nabucadnezar a lăsat şi numeroase inscripţii care descriu luptele sale din Siria şi Palestina. Din textele iudaice aflăm despre cucerirea şi distrugerea Ierusalimului, capitala statului Iuda (avem menţiuni şi în Cronica neobabiloniană). Regelui Iudeii, Sedechia, i se scot ochii (chaldeenii fiind responsabili de acest gest), fiii regelui sunt înjunghiaţi, Templul este jefuit şi ars. Se apreciază că prin războiul său împotriva statului Iuda dar şi a Tyrului, a oraşului-stat Askalon, Nabucadnezar urmărea să-şi întărească frontiera cu Egiptul, în vederea unei expediţii în Valea Nilului. Prin supunerea micilor state semite din Palestina, Nabucadnezar (intitulat rege al dreptăţii, având încredinţate popoarele de către zeul Marduk) întemeiază un imperiu care se întinde de la hotarele Egiptului până la Insula Tilmun (Bahrein). Nabucadnezar moare în 562 î.Cr., după ce a domnit peste 40 de ani. Cu toate păcatele sale, nu poate fi considerat, nici pe departe, cel mai crud rege al Mesopotamiei antice. Pentru acordarea acestui „titlu”, ne stau la îndemână alte exemple. Primul îl priveşte pe Tiglatpileser I (aproximativ lll6-1078 î.Cr.) cel care readuce supremaţia asiriană în întreaga Mesopotamie. Textul cuneiform (înscris pe o prismă în opt coloane de 50 cm înălţime, găsit la temelia templului zeului Anu-Adad) descrie primii cinci ani de domnie ai acestui rege. Sunt înfăţişate toate războaiele lui Tiglatpileser I. Faptele sale au rămas ca exemple şi modele pentru stăpânitorii atât de cruzi ai Asiriei, care au domnit în secolele IX-VII î.Cr. şi au făcut să tremure toată Asia Anterioară. Căci oştirile Asiriei atacau cu stindardul zeului Assur şi nu cunoşteau mila, jefuiau, ardeau, nimiceau, tăiau, zdrobeau şi ucideau oameni cu metode sadice. Groaza şi spaima demoralizau inamicul chiar înainte de începutul luptei*_ ApudConstantin Daniel, op. cit.*
***
S-ar părea că autoproclamatul „preşedinte pe viaţă al Irakului” a fost moştenitorul regilor cruzi şi însetaţi de sânge din Mesopotamia antică. Când agenţii Serviciului de informaţii al Israelului au oferit o mostră a scrisului de mână purtând semnătura lui Saddam Hussein, experţii grafologi rămâneau bulversaţi. Un analist afirmase că autorul rândurilor suferă de o megalomanie severă, cu simptome pronunţate de paranoia. Adevărat, grafologia este considerată un domeniu situat la marginea ştiinţei – în orice caz, la mai mare distanţă de judecata ştiinţifică decât psihiatria – dar ea probează dovada suplimentară că Saddam îşi orienta, prin diferite forme, pulsiunile agresive împotriva personalităţii. Unii autori susţin: precum înaintaşii săi, Saddam a fost fără îndoială nebun. Aş spune că a fost, mai curând, omul dispus să facă orice pentru a dobândi ceea ce doreşte. Mai cred că aspiraţia lui esenţială a vizat dominaţia asupra Orientului Mijlociu. Într-o măsură chiar mai mare decât a reuşit să o determine Nabucadnezar... Extrem de şiret, cu sânge rece, isteţime uşor bolnăvicioasă – a exclamat un diplomat englez care îl întâlnise pe Saddam Hussein. Viaţa oamenilor nu înseamnă nimic pentru el, modifică jocul complex al politicii din Orientul Mijlociu, pocnind din degete... Un alt diplomat mărturisea: Saddam face doar ceea ce crede că este eficace. Nu se lasă condus de ideologie sau capriciu. Îşi calculează cu rigoare fiecare pas. Este pur şi simplu un pragmatic brutal şi isteţ. Dan Goodgame, corespondentul revistei „Time”, adăuga: întâlnindu-l, un vizitator este izbit de ochii săi; îţi trezesc spaima, sunt în acelaşi timp reci şi fără remuşcări, precum ochii şarpelui în faţa prăzii. Sunt ochii unui ucigaş.
Originile instinctului criminal al lui Saddam Hussein îşi au rădăcinile în Takrit, localitate situată la 160 km nord de Bagdad. Născut în 1937, fiul unor ţărani, a rămas orfan la vârsta de nouă luni, fiind apoi crescut de unchiul său Kairallah Talfah. Ultimul, ofiţer în armata irakiană, ura dominaţia britanică asupra regimului-marionetă al monarhiei irakiene* Trei regi au alcătuit dinastia Haşemită: 1921-1933, Faisal I; 1933-l939, Ghazi I; 1939-1958, Faisal II (în perioada 4 aprilie 1939 şi 2 mai 1953, sub regenţa unchiului său, emirul Abdul Illah). Între 14 februarie şi 2 august 1958, Irakul s-a unit cu Iordania în Federaţia Arabă; între 19 mai şi 14 iulie 1958, prim-ministrul Federaţiei a fost Nuri as-Said, iar în scurtul interval 18 mai-14 iulie 1958 Ahmed Mukhtar Babah a deţinut funcţia de şef al cabinetului provincial. La 14 iulie 1958, monarhia este înlăturată, Irakul proclamându-se republică*. Tânărul Saddam a învăţat, din faşă, căile intrigii şi atacului pe furiş (Talfah a jucat un rol în lovitura de stat anti-britanică din 1941). Impresionat de acest joc periculos, viitorul dictator nu frecventase cursurile şcolare până la vârsta de 9 ani. Mai târziu, s-a înscris pentru admiterea în elita Academiei Militare. Din Bagdad, Saddam s-a trezit respins datorită calificativelor sale foarte modeste. Era o lovitură cumplită, resimţită în interiorul fiinţei lui Saddam Hussein, determinând obsesia pentru folosirea forţei militare (am preluat ideea de la analiştii israelieni). Deşi, în timp, Saddam părea încântat să apară îmbrăcat în uniformă militară, acest lucru s-a petrecut după ascensiunea lui la putere, după ce şi-a atribuit calitatea de general. Drumul ales pentru a lupta? Asasinatul... Ca student, s-a înscris în Partidul Baas, mişcare socialistă pan-arabă şi grupare subversivă anti-occidentală. Partidul l-a desemnat să facă parte dintr-o echipă care trebuia să-l asasineze pe conducătorul militar irakian Abdul Karim Kassem* Între 14 iulie 1958 şi 8 februarie 1963, şef al Consiliului de Stat a fost Mohammad Najib ar-Rubai, iar Abd al Karim Kassem – conducătorul efectiv din perioada amintită, fără a fi preşedinte*. Saddam şi acoliţii săi au pulverizat vagonul în care staţiona, de regulă, Karim Hassem şi care traversa în viteză Bagdadul, dar au greşit ţinta... De altfel, bodyguarzii uciseseră câţiva atentatori, Saddam ieşind cu faţa curată (doar un glonte în piciorul stâng). În cuvinte glorificatoare înscrise hagiografiei personale, adevărul despre evenimente este mai puţin dramatic: El şi-a extras glonţul cu un brici îmbibat în iod, apoi s-a deghizat într-un beduin, a trecut înot Tigrul, a furat un măgar traversând cu acesta deşertul Siriei, dar a fost capturat până la urmă şi închis... Ultimele cuvinte din hagiografie conturează imaginea preşedintelui egiptean Gamal Abdel Nasser, exponent charismatic al pan-arabismului (Nasser l-a ajutat pe Saddam să se transfere la Cairo). La 25 de ani, îl găsim pe Saddam într-o postură mai puţin obişnuită: studiază dreptul. Dar inima lui se afla în altă parte. Acordând credit unei „anecdote”, Saddam Hussein s-a simţit exasperat atunci când, la Cairo, colegii săi de studii, stând în jurul unor cafele, dezvăluiau câteva aspecte ale politicii locale. De ce argumentaţi? – ar fi ţipat Saddam. De ce nu puneţi imediat mâna pe armă să-l împuşcaţi? Saddam s-a întors la Bagdad în 1963 şi a început să organizeze o miliţie a Partidului Baas. La 8 februarie, acelaşi an, Partidul prelua puterea, dar despre caracterul permanent al acesteia nu se poate vorbi decât din 1968. Sub conducerea generalului Ahmed Hassan al Bald, omul care deţinea controlul real asupra puterii era Saddam. Punând lucrurile la punct şi în familie, el s-a căsătorit cu Sajida Talfah, fiica ofiţerului care îl îngrijise. Prin retragerea lui al Bakr (1979), iată-l pe Saddam asumându-şi întreaga responsabilitate a conducerii. Noul preşedinte celebra, prin ordin, executarea celor 21 de membri ai Cabinetului, incluzându-l pe unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, sub acuzaţia dubioasă de trădare: El, care mi-a fost atât de apropiat, este atât de departe de mine atunci când greşeşte, ar fi spus Saddam. „Amnesty International” estimase la câteva sute numărul anual al execuţiilor din Irak şi faptul că poliţia secretă se afla pretutindeni. Tortura a devenit un fapt obişnuit. Delictele minore erau pedepsite cât se poate de aspru.
Originile instinctului criminal al lui Saddam Hussein îşi au rădăcinile în Takrit, localitate situată la 160 km nord de Bagdad. Născut în 1937, fiul unor ţărani, a rămas orfan la vârsta de nouă luni, fiind apoi crescut de unchiul său Kairallah Talfah. Ultimul, ofiţer în armata irakiană, ura dominaţia britanică asupra regimului-marionetă al monarhiei irakiene* Trei regi au alcătuit dinastia Haşemită: 1921-1933, Faisal I; 1933-l939, Ghazi I; 1939-1958, Faisal II (în perioada 4 aprilie 1939 şi 2 mai 1953, sub regenţa unchiului său, emirul Abdul Illah). Între 14 februarie şi 2 august 1958, Irakul s-a unit cu Iordania în Federaţia Arabă; între 19 mai şi 14 iulie 1958, prim-ministrul Federaţiei a fost Nuri as-Said, iar în scurtul interval 18 mai-14 iulie 1958 Ahmed Mukhtar Babah a deţinut funcţia de şef al cabinetului provincial. La 14 iulie 1958, monarhia este înlăturată, Irakul proclamându-se republică*. Tânărul Saddam a învăţat, din faşă, căile intrigii şi atacului pe furiş (Talfah a jucat un rol în lovitura de stat anti-britanică din 1941). Impresionat de acest joc periculos, viitorul dictator nu frecventase cursurile şcolare până la vârsta de 9 ani. Mai târziu, s-a înscris pentru admiterea în elita Academiei Militare. Din Bagdad, Saddam s-a trezit respins datorită calificativelor sale foarte modeste. Era o lovitură cumplită, resimţită în interiorul fiinţei lui Saddam Hussein, determinând obsesia pentru folosirea forţei militare (am preluat ideea de la analiştii israelieni). Deşi, în timp, Saddam părea încântat să apară îmbrăcat în uniformă militară, acest lucru s-a petrecut după ascensiunea lui la putere, după ce şi-a atribuit calitatea de general. Drumul ales pentru a lupta? Asasinatul... Ca student, s-a înscris în Partidul Baas, mişcare socialistă pan-arabă şi grupare subversivă anti-occidentală. Partidul l-a desemnat să facă parte dintr-o echipă care trebuia să-l asasineze pe conducătorul militar irakian Abdul Karim Kassem* Între 14 iulie 1958 şi 8 februarie 1963, şef al Consiliului de Stat a fost Mohammad Najib ar-Rubai, iar Abd al Karim Kassem – conducătorul efectiv din perioada amintită, fără a fi preşedinte*. Saddam şi acoliţii săi au pulverizat vagonul în care staţiona, de regulă, Karim Hassem şi care traversa în viteză Bagdadul, dar au greşit ţinta... De altfel, bodyguarzii uciseseră câţiva atentatori, Saddam ieşind cu faţa curată (doar un glonte în piciorul stâng). În cuvinte glorificatoare înscrise hagiografiei personale, adevărul despre evenimente este mai puţin dramatic: El şi-a extras glonţul cu un brici îmbibat în iod, apoi s-a deghizat într-un beduin, a trecut înot Tigrul, a furat un măgar traversând cu acesta deşertul Siriei, dar a fost capturat până la urmă şi închis... Ultimele cuvinte din hagiografie conturează imaginea preşedintelui egiptean Gamal Abdel Nasser, exponent charismatic al pan-arabismului (Nasser l-a ajutat pe Saddam să se transfere la Cairo). La 25 de ani, îl găsim pe Saddam într-o postură mai puţin obişnuită: studiază dreptul. Dar inima lui se afla în altă parte. Acordând credit unei „anecdote”, Saddam Hussein s-a simţit exasperat atunci când, la Cairo, colegii săi de studii, stând în jurul unor cafele, dezvăluiau câteva aspecte ale politicii locale. De ce argumentaţi? – ar fi ţipat Saddam. De ce nu puneţi imediat mâna pe armă să-l împuşcaţi? Saddam s-a întors la Bagdad în 1963 şi a început să organizeze o miliţie a Partidului Baas. La 8 februarie, acelaşi an, Partidul prelua puterea, dar despre caracterul permanent al acesteia nu se poate vorbi decât din 1968. Sub conducerea generalului Ahmed Hassan al Bald, omul care deţinea controlul real asupra puterii era Saddam. Punând lucrurile la punct şi în familie, el s-a căsătorit cu Sajida Talfah, fiica ofiţerului care îl îngrijise. Prin retragerea lui al Bakr (1979), iată-l pe Saddam asumându-şi întreaga responsabilitate a conducerii. Noul preşedinte celebra, prin ordin, executarea celor 21 de membri ai Cabinetului, incluzându-l pe unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, sub acuzaţia dubioasă de trădare: El, care mi-a fost atât de apropiat, este atât de departe de mine atunci când greşeşte, ar fi spus Saddam. „Amnesty International” estimase la câteva sute numărul anual al execuţiilor din Irak şi faptul că poliţia secretă se afla pretutindeni. Tortura a devenit un fapt obişnuit. Delictele minore erau pedepsite cât se poate de aspru.
***
Nicolae TomescuSaddam s-a distins de ceilalţi conducători ai ţărilor arabe prin faptul că nu părea deloc mulţumit să poarte titlul de Preşedinte. El avea viziunea – unii îi spun amăgirea – grandorii personale şi măreţiei Irakului.
Irakul cunoscuse următorii preşedinţi: între 8 februarie 1963-13 aprilie 1966, Abd al Salim Mohammad Aref; Abd ar-Rahman Mohammad Aref (16 aprilie 1966-17 iulie 1968); Said Ahmed Hassan al-Bakr (17 iulie 1968-16 iulie 1979) şi, din 16 iulie 1979, Saddam Hussein... De fapt, din 10 mai 1969 se unifică funcţiile de preşedinte şi de prim-ministru. Tendinţa de concentrare a puterii nu reprezintă invenţia absolută a lui Saddam Hussein.
***
Încă din 1980, Saddam aproape că şi-a adus regimul la ruină atacând Iranul. Cândva, el îşi căutase refugiul la ayatolahul Khomeiny. Acesta l-a izgonit din Iran, sub presiunea Şahului. Conflictul iraniano-irakian nu trebuie privit doar ca o dispută teritorială. Într-un fel, preşedintele irakian a fost provocat de ayatolah, care începuse să numească blasfemie regimul lui Saddam (conducătorul irakian este musulman sunnit, deşi mulţi compatrioţi aparţin ramurii rivale şiite). Răspunsul s-a concretizat prin invadarea Iranului. Conştient de puterea sa, prea încrezător însă că echipamentul sovietic din dotarea armatei va pulveriza miliţiile ayatolahului, Irakul a primit o replică dură şi a apelat la gaze toxice, armă oribilă scoasă în afara legii bătăliilor după Primul Război Mondial. Atunci când lupta cu Iranul, Saddam a prevăzut şi războiul împotriva rebelilor kurzi* Dictatorul a ordonat folosirea gazelor toxice şi aceasta nu împotriva unor soldaţi, ci a civililor (femei şi copii)*. „Primul război din Golf” a însemnat pentru Irak pierderea a 75.000 până la 150.000 de vieţi şi ruinarea economiei. Pentru a reface ţara era nevoie de mai mult petrol, iar atunci când Kuweitul s-a intersectat cu planurile sale, Saddam a hotărât invazia.
***
Sunt date care populează câmpul reprezentărilor. Acesta ni-l înfăţişează pe Saddam nu atât de popular pe cât de temut ca om, nemilos în intenţia de a-şi prezerva puterea. Chipul său era omniprezent (uneori, portretele aveau câţiva metri înălţime, acoperind aproape faţada unui bloc). Tabloul său spânzura în fiecare birou, în fiecare magazin, chiar şi în majoritatea locuinţelor particulare, de teama poliţiei secrete. Cei care nu s-au conformat, au plătit... Se povesteşte că un bătrân general l-ar fi prevenit pe Saddam în legătură cu marile prejudicii pe care le-ar aduce Irakului un atac ordonat de dictator; Saddam l-a invitat pe general în camera învecinată, pentru a discuta chestiunea. „În spatele uşilor închise” a răsunat o împuşcătură. Saddam s-a reîntors de unul singur, punându-şi pistolul în toc.
***
La 2 august 1990, irakienii republicani s-au ridicat, chipurile, împotriva suveranităţii monarhice. De fapt, s-au aşezat în Kuweitul fertil şi copt, umflat cu rezerve uriaşe de petrol şi de bani peşin, mândrindu-se totodată cu acea calitate de excelent port la Golful Persic; dar complet incapabil să opună rezistenţă împotriva maşinii (expertei maşini) de război irakiene. Înaintea tuturor soldaţilor săi, Saddam Hussein, flămând de bani, lacom şi în privinţa dominaţiei regionale, ştia că trecerea frontierei poate să reprezinte un fel de plimbare. Aşa a şi fost. În 12 ore, Kuweitul aparţinea Irakului. Cu o scurtă zburdălnicie prin deşert, Imperialul Preşedinte a dublat cantitatea de petrol aflată la dispoziţia Irakului, punând sub controlul său aproape 20% din rezervele cunoscute ale lumii. Doar Arabia Saudită, cu un procentaj de 25%, dispunea la data respectivă de mai mult petrol. Saddam şi-a întărit pretenţiile în privinţa poziţiei de mult râvnite – aceea de stăpân al lumii arabe. Pentru un timp, întreaga lume s-a cutremurat în faţa puterii lui brute. Nimeni, de la strălucitorul comandant militar Nabucodonosor (care a domnit peste Imperiul Noului Babilon cu mai bine de două milenii în urmă-n.n.) nu guvernase Bagdadul de o asemenea manieră, au comentat media din Occident. Era în măsură Saddam Hussein să susţină puterea după care tânjise şi de care se temea atâta lume? Trecând la o examinare riguroasă, este suficient de clar că această ultimă pretenţie (dacă ne raportăm la Saddam) nu îşi merită decât o parte din semnificaţii.
***
Vineri, 12 aprilie 1991, agenţiile internaţionale de presă anunţau, pe temeiul reacţiilor diplomatice, că Războiul din Golf a luat sfârşit în mod oficial. Irakul recunoştea documentul‑rezoluţie elaborat de ONU, în care sugestia americană de rezolvare a problemelor „postbelice” devenise precumpănitoare* Perorând încă prin ambasadorul Abdul Amir al Ambari, care denunţa, în termeni voalaţi, tragismul situaţiei generaţiilor irakiene sacrificate ca urmare a impunerii unor decizii drastice*.Mulţi simţeau nevoia să exclame, precum au făcut‑o la finalul campaniei întreprinse de forţa multinaţională: „Binele a învins Răul!” Mi‑am amintit însă repede că o astfel de exclamaţie trimite, prin consecinţa formulării şi mai ales semnificaţiile sale, la o „mică” doctrină. Cea avându‑l creator pe Mani, supranumit Babilonianul* Născut în secolul al III‑lea d.Hr., Mani revine, deseori, în actualitate, nu numai pentru faptul că ruinele anticului Babilon se află la mai puţin de 200 km. de Bagdad, ci mai ales pentru acea „revelaţie” care i‑a permis să‑şi articuleze doctrina. După el, la originea universului s‑au aflat două principii antagoniste: Binele şi Răul, lumina şi obscuritatea (întunericul), principiile fiind situate în regiuni diferite: Binele la nord, Răul la sud. La un moment dat însă, ele vor intra în conflict, din cauză că întunericul va încerca să acopere lumina. Aceasta din urmă a reuşit să se elibereze din tenebre, efortul său fiind unul simbolic.*Jean‑Paul Guetny a văzut primul, în rezumarea doctrinei lui Mani, la peste 17 secole după elaborarea ei, un gen de anticipare şi derulare a conflictului din Golf. Începând cu 11 august 1990, Saddam Hussein nu ezita să apeleze la Jihad. Potrivit concepţiei sale, protagoniştii simbolizau: pe de o parte, Binele (credincioşii fervenţi, adică musulmanii care îi susţineau politica), iar de cealaltă parte, Răul (cu alte cuvinte, necredincioşii, infidelii, ateii, occidentalii şi „trădătorii” arabi). Pe frontul credinţei, George Bush nu a rămas dator. Dincolo de faptul că l‑a taxat pe dictatorul irakian drept „al doilea Hitler, dublat de o natură anormală”, preşedintele S.U.A. a proclamat ziua de 3 februarie „Ziua naţională de rugăciune pentru triumful păcii”; afirmând că „acţionează de partea lui Dumnezeu” şi vorbind despre războiul din Golf ca despre “o luptă dintre Bine şi Rău”. Nu este declaraţia preşedintelui american o expresie a maniheismului, chiar dacă Bush simbolizează puterea raţională, democratică şi, în parte, umană* Ordinea politică liberală (internaţională) promovată de americani este mai puţin violentă, dar faptul că puterea se manifestă sub forme noi, nu înseamnă că ea va înceta să existe şi nici că va renunţa să creeze o ierarhie a celor care contează şi a celor care nu contează. În consecinţă, cei puternici vor continua să facă ce pot, iar cei slabi ceea ce trebuie (Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei?)?*
Responsabilii Washingtonului şi media occidentale l‑au comparat pe Saddam Hussein cu Hitler sau – ţineţi‑vă respiraţia! – cu Ceauşescu, etichetându‑l drept „cel mai periculos om din lume”. Aş dori să nuanţez: occidentalii nu vor să recunoască faptul că aproape şi‑au ales „un nou Hitler”, furnizându‑i armament. Sugestive mi s‑au părut cuvintele sociologului Edgar Morin: „Asterixul irakian s‑a hrănit cu poţiunea magică occidentală”.
Responsabilii Washingtonului şi media occidentale l‑au comparat pe Saddam Hussein cu Hitler sau – ţineţi‑vă respiraţia! – cu Ceauşescu, etichetându‑l drept „cel mai periculos om din lume”. Aş dori să nuanţez: occidentalii nu vor să recunoască faptul că aproape şi‑au ales „un nou Hitler”, furnizându‑i armament. Sugestive mi s‑au părut cuvintele sociologului Edgar Morin: „Asterixul irakian s‑a hrănit cu poţiunea magică occidentală”.
***
Fără a fi adeptul logicii simplificatoare, se poate admite că „fiecare parte” foloseşte elemente ale maniheismului. Fiecare vrea să convingă că se află de partea Binelui (binelui lor) împotriva Răului (răului celorlalţi). Dacă, dintr‑o anumită perspectivă, prin moartea lui Saddam „Binele a învins Răul”, nu înseamnă că marile probleme ale Orientului Mijlociu au dispărut. Numeroase revendicări rămân nerezvolvate, insinuându‑se ideea că nu luase sfârşit lupta pentru recunoaştere, voinţa de a‑ţi risca viaţa pentru un ideal. Unele fapte au pus (şi scot) în lumină îndrăzneala, curajul, idealismul, cele mai multe însă calculul economic, politico‑strategic, militar. Un conflict la scară mare trebuie să implice state mari „prinse încă în angrenajul istoriei”(potrivit expresiei lui F. Fukuyama). Asemenea state au populat scena conflictului din Golf. De atunci, oferă ele dovada că doresc să iasă dintr‑un registru istoric pentru a‑şi croi drum spre un altul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu